AL. FLORIN ȚENE - DIN CAIETUL CU POEZII

 

Caietul cu poezii

Într-o noapte am uitat caietul cu poezii

pe-un colţ de val de culoarea spumei,

m-am aruncat în mare în costumul de scafandru

al lui Adam,

până în orele târzii

până în pânzele albe

când înfloreşte leandru…

şi când l-am găsit a dispărut poezia,

poate a luat-o vremea înapoi

sau în amiază ciocârlia

punând-o pe viers s-o asculte lanul

când bat în toba zilei nenumărate ploi.

Însă eu tot căutând printre rânduri

poemele din caiet îşi iau zborul

cârduri, cârduri…

Mileniul îşi scrie istoria pe oglinda mării

O însingurată cuprindere de valuri

Îngenunchind în faţa aceluiaşi uscat,

Mileniul adăstat desculţ pe maluri

Îşi scrie istoria pe-un val de vânt curbat.

Şi stânci de cuvinte în spuma căruntă

Sunt scrise pe apă de la sud la nord

Istorii cu crime într-o existenţă cruntă

Ce-a însângerat şi ultimul fiord…

Abia acum nevăzute albastre mâini

Scriu adevărul pe pagini de apă

O enciclopedie la care latră nişte câini

Din care mileniul se mai adapă.

 

Urmele veacurilor

Croncăne veacurile prin ziduri coşcovite,

Străzile s-au aruncat în mare
Să-şi spele călcâiele încărcate de glod
Crăpate de atâta mers prin uitare.

Pescăruşii aduc în cioc un spic de soare
Şi marea urcă până sub aripilelor.
Eu îmi caut aleasa rătăcind prin oraş
Când iubirea pe catarg se face dor.

Femeia în alb a trecut nevăzută
Şi marea o urmăreşte în fiecare clipă,
Mă doare amintirea ce-mi suflă în velă
Navigând pe cer c-o singură aripă.

Croncăne veacurile în burgul uitat
Pe marginea mării odihnită sub chilă,
Gândul se face crin pe pulpe de femei
În corabia legănată de veacuri şi umilă
În faţa orizontului albastru de cuvinte…

Catargul se leagănă aducându-şi aminte
C-a fost arbore tăiat fără milă.

Aşteptare

I

Ograda cu nuc sub ceaţă plutind,
Mic voievodat la marginea Oltului,
Primăvara în roua căzută din frunze,
Case din lemn îşi spală ferestrele,
Nestatornice ochiuri în nopţile de veghe.
Când trifoiul decide vara,
Când pentru răcirea fontelor solare
De la brâul zilei
Mama aduce apă de la fântână
În cumpenele doniţelor de fag,
Doi ochi ai mei, doi umeri ai mei,
Lăsaţi-vă-n aripile primului vânt
Care merge spre casa
Unde mama, cu mâna dreaptă-a surorii mele,
Găteşte sub cumpăna zilei
Pentru întoarcerea mea abia licărind,
Un dor al ei.

II

Şi seminţele trec în neştire peste arătură
Şi-n neştire brazdele rămân grele,
Iar pâinea a crescut peste mejdină,
Mirosind a ploaie măruntă.
Aici sub snopul de raze, în mierea soarelui,
Se-ntoarce amurgul în verdele dintr-o tulpină.
Aşteptând, trec nodurile nopţii peste zări
Şi cocoşii îşi pregătesc cântecele melancolicelor deşteptări.

III

Tata despică inima nucului,
Tata despică inima mielului
Şi focul umple ograda de umbre,
Focul mielului se varsă-n pământ.
Tata se aşează în capul mesei cu toată livada,
Împărţindu-ne din feliile inimii
Şi sângele mielului ne curge pe barbă-n jos,
Şi sevele nucului se preling în brazdă,
Răcorindu-ne explozia verii din piepturi.
În micul voievodat de la marginea râului
Seninul are la rădăcină fântâna,
Frunzele legănându-se mă cheamă
Şi respiră adânc între cer şi cumpăna ei.
Apoi acolo, în lăzile de zestre ale mamei
Din podul casei, răsfoind mirosul de nuci
Şi caietele, gândesc la trecerea iute a toamnelor,
Timpul rămâne pe lucrurile din podul casei
Copil
Ca mine în rugăciunile mamei.

IV

Coloane de dealuri cu ferestre,
Satul ca o licărire suie,
Norii în pâlcuri aleargă din casă în casă
Sub soare via îşi fierbe mustul
Şi Oltul macină în turbine lumina,
Mama tot mai aduce răcoarea fântânii,
Sora mea tot coase batiste şi faţă de masă,
Tata ciopleşte carul
Pentru întoarcerea mea acasă.

Poetul şi Călugăriţa

Din umbra cerului spre înserate
Aluneca pe-o rază cu minuni
Poetul venind din poeme şi păcate
În chilia Călugăriţei cu rugăciuni.

Tăiase Poetul cu pana fereastră în cer,
Speranţă de lumină şi rugăciune,
Călugăriţa asculta melodiile ce pier
În cuvintele heruvimului, o minune.

Seara rugăciunea ei era o speranţă
Aştepta ca Poetul să-i deschidă Cerul,
Însă el venea pe-o lumină nevăzut la faţă
Călind în versuri verbul ca oţelul.

Sângele-i ardea ca viscolul în munte
Rugăciunea pălea în tăcere la icoană
Când Poetul îşi făcea din cuvinte punte
Spre inima ei împietrită în ruga din strană.

Dimineaţa când năvăleau zorii albi
Călugăriţa aştepta heruvimul să vină,
El rătăcea prin câmpii cu boi codalbi
Adunând pentru ea în cuvinte lumină.

Seara aştepta Poetul din Cer să răsară
Spunând rugăciuni citind de pe foi
Însă roua gândului, amară,
Înlăcrima tăcerea pentru amândoi.

Poeţii nu mor niciodată

Poeţii nu mor niciodată,ei doar
îşi odihnesc zborul
între clipa ce vine şi visul cea fost
potolind focul din oase şi luna
cu dorul,
arzând întotdeauna
cu rost.

Poeţii nu mor niciodată, se-ntorc în cuvinte
eterne vorbe încolţite-n brazdă
în frunze, flori şi în întoarceri din cele sfinte
sau în zborul păsărilor ce torc la stână
cântece pregătite să fie gazdă
în care intrăm cu ei de mână.

Poeţii nu mor niciodată ei vin
coborând treptat în noi pe frânghii de lumină,
de apă şi iz de pelin
ne iau de pe umeri tristeţea, ne-nveşnicesc tulpină
şi ne pun aripi de înger,în abis
nu mor niciodată, dar niciodată
doar urcă în vis.

Poeţii nu mor niciodată,doar ies
din auz, cum ai privii
printr-un ochean întors,
sau alunecă în simţuri cum noaptea unei ciocârlii
aureolează cu stele un şes,
ei au în vene al patruilea simţ,
metafora din sânge a unui prinţ.

Poeţii nu mor niciodată, şi doar
îşi odihnesc zborul
între clipa ce vine şi visul amar
potolind focul din case şi luna
cu dorul, arzând întotdeauna
cu rost.

Citește aici mai multe poezii și profilul autorului: Al. Florin Țene

Copyright © 2021 Al. Florin Țene (Florinel Sandu Țene)
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.