AMALIA BRĂESCU

 

Metamorfoză

Mă înverzesc zvon - rit pescăresc -
doar ei mă zăresc
din ivăr în zăvoi cum mă ivesc -
pe stâncă în iriziu, o mânătarcă,
mână în umed (zglobiu ied),
mă-ntunecă în arcă.
O! zorzon de ozon mă vor
(de zor în za de zăvor ?) - dar nu mă învoiesc.
Luna lacul lăcuiește
eu mă prind în lac de-un pește,
lunca zvonul îl zvonește
că mă plimb din plumb în nimb
că nu dau nimic la schimb
(să nu fiu ce nu am fost?)
din sunet înverzit, în albastru, alb cânt
umbra unui astru.

omule,

mă arzi in oase
cu focul suprem odată ce-l bem
odată vom întineri din proprie iubire
odată cucii vor înnebuni
pe oase rotate
mă duc să mă rup
în patru cruci
în miezul din focul în care își arată pământul nimicul
cât ești aici de foc mă voi feri
feerie scoasă din fire
voi fi ce oi fi în alt loc
ruptă din tine arzi în mine, nemurire!
iubirea nu o să piară, fiară să fii, eu pradă
ție mă dau pulbere sub talpa ta de nebun
din lună vulcan șchiop
rană m-ai făcut și m-ai lăsat să zac
cuvânt clocotitor m-ai vrut
ai avut
cuvinte rupte din aerul de mă tot duc
ruptă de tine din foc
să mă plângi de mă culegi
de iubit, iubit
te adorm ca să pot respira în preajma ta,
pârjol
te rup din foc și mă ard cu tine pe întregul corp
dar tu nu vezi
că nu vreau să te scot din șoșonii tăi
morți de atâtea ori

###

Mântuiește apostol suflet gol
la o distanță de un testament -
terasament între doi pescari
(unul la est de nordul pol,
unul curgător în a-montă pe iordanul
din spatele lunii, - a amiezii de fontă amantă)
În ce prezent hoinăriți (cu oi în nări?),
pe cine urmăriți în piatră?
Urmă de turmă am pe un umăr
(un măr? - ah, sunt pe calea de lapte!)

Vă căiți, vă număr!

voi merge să beau sângele
revărsat din moarte
m-am scris în cartea cerului
rezistent la uzură
desculț prin foc
la prima vedere îngerească
am învățat să respir
lup în trup
departe de ierusalim
am înflorit lemn
ne întâlnim
pe o distanță de două scânduri în x
cu a duhului pix
intru în ruperea cea mare
și fur din scriptură
mă trag la sorți în sciția minor
măsor mare nod în norod
am creștinat lupii căzuti
din al duhului cord
și ei acum mă rod
mă dau os în cărare
lupul nu pleacă din drumul lui a crucii mele
m-au rupt cu gura
bucăți din mine
au mâncat răstigniți sub roțile de tren
nu mă lipsiți de crucea mea
nu mă dau jos
trimit un os la constantinopol
monopol pe infinit
carne pun
lup gol pe calea de lapte
mă torn
rup taină din cină
și aflu de unde mă trag
demonul a primit poruncă
să stea în prag
să facă ce i se cuvine
nu să tacă
praful de pe talpă
îl scutur
dar păcatul rămâne lipit
acrit.

###

Mimoză în os în os în osmoză;
regnurile le-am jertfit pentru tine
începând cu corbul, pentru înnegrire,
în orb în orb în orbul pentru întregire.
Roză în ogradă ioză (nu, ce e roșu nu e roză)
stai de gardă tăcută criză .
Ci, zi, cât ești de roză? Și în ce zi?
Te-ai (o!) pus în oglindă mim- roză
(idol pus în magnum opus, micoză
ar fi un chip al tău ?). Mică roză
rubedo, împurpurarea ta (ruptă de libido)
zarea să cuprindă ninsorile crescendo.
Rază roză, să prindă din lună albedo-
o tocmesc să răzbesc prin ploi să vin
să te o.... să mă o.... să otrăvesc
tot ceea ce tu ai tăcut. O, chin,
tăvălesc moroi întins în străvechi noroi
(nor cu roi de oi), născut din nigredo
(melanoză - melancolică roză),
strecurat curat pe piatră
în chip de roz alba nevroza.
Simțitoare mimoză pudică -
cu nerv țiitoare de geneză,
ludică scleroză (o oază de cler),
ce te împiedică să te urci în cer?

###

Mi-a străpuns creierul trupul
murmur în mormânt (mur, mor curând -
o să te caut prin vânt): mugur de azur mă mulg.
Din vina mea, mur, ai crescut impur
te frământ laur în pământ
negru aur te smulg bulb te rup
din rug aud vuiet de moarte
mă culc în trup.

Mă despart de ceea ce nu pot omorî

Te văd în plug crescând din al meu lapte
sân de înger ai
hăcuit sânger cu abur din rai
vaier din a ta parte aud, mur.
Ești surd la iubirea ce șuieră in eră
mă zbat cu rugă spre moarte
minte-mă minte, ard rug mă culc
cu luna mă mușc.

Imi rup durerea, mă mișc alb nur din mur
(împrejur te tai, mă jur!)
venit fulger din fulg de ger
arde- mă în ud tremur.
Luna neagră din privirea mea
palatină mi-e în cerul gurii
e chiar noaptea
lună, gaură de mură a urii
căzută în absurda ramură
surda ură mustită în murul ce mă desparte.

Amalia Brăescu (Amalia Georgeta Petrov, n. 22 aprilie 1969, Piatra Neamt, locuiește în Timișoara): Absolventă a Facultății de Inginerie Chimică din cadrul Politehnicii din Timișoara și licențiată a Facultății de Filosofie din cadrul Universității de Vest din Timișoara. Profesor de Logică și Filosofie la Liceul Teoretic “Vlad Țepeș” din Timișoara. A publicat poezii în revistele Renașterea Bănățeană, Paralela 45, Monitorul de poezie.

Volume de poezie publicate:

Corecturi (editura Eurobit, Timișoara, 2016)

Poezie de carbon (editura Art Creativ, București, 2020)

Noxe și doxe (editura Brumar, 2020, cu text întâmpinare Marcel Tolcea)

Copyright © 2021 Amalia Brăescu (Amalia Georgeta Petrov)

Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.