KATALIN CADAR

 

Copii unui singur Tată

Ia-mă de mână și vino,
să fugim pe urmele îngerilor!
În noaptea asta
se vor deschide porțile cerului...

Ne așteaptă sfinții cu flori de salcâm
și smirnă,
deghizați în pitici de grădină
pășind pe covorul de spumă al norilor,
să le ghicim
numele
când ne vor spăla sufletele de păcate.

Ușor,
pielea de pe noi
se va lepăda…

și alte
obiceiuri ne vor adopta

...copiii unui singur Tată.

Mai aproape de îngeri 

simți
gutuile mirosind a lapte matern
pe dulapul cel vechi
ale cărui uși scâncesc
ca un copil mic
din camera cu pereții crăpați
timpul parcă s-ar fi dat peste cap
de patruzeci și trei de ori
precum o stare de purificare
întoarcere la inocență
sau renaștere.

sfinții au deschis porțile cerului
nici demonii nu se mai ascund de lumină
pisicile negre înghit toate păcatele lumii
de până acum

suntem mai aproape de îngeri.

Sunt mult mai mult decât nu sunt 

nu sunt femeia care să poarte
rochii
de mătase,
să o dezbraci
pentru plăcerea demonilor
ascunși în mintea ta,
noaptea
mușcându-i din trup
cu sălbătăcia ochilor flămânzi
și nici pantofi cu tocuri înalte nu port,
ca să-ți străpung
beția simțirilor,
precum o curtezană
dintr-un regat.

sunt tremurul unui gând,
...plânsul ploii în miezul nopții,
...un vis fără glas,
...o notă sub arcușul unei viori
dezacordate
și încă sunt mult mai mult decât nu sunt.

Sub crucea pironită 

Lăsați fluturii să zboare,
dincolo de străfulgerările
tridentelor
Zeilor războinici
la hotarul dintre cer și pământ.
Când
zefirul își caută tihna
în brațele
nopții,
ce își plânge clipele
îngropate,
într-un trecut
sub crucea pironită
între
cuvânt și tăcere.

Așteptare morbidă 

dimineața
și-a scuturat răcoarea din umeri
peste ochii mei,
adormiți
printre gânduri
grămădite
în spatele unui cuvânt,
ce nu lasă scris în palma
adevărului
mărturii străine,
oglindindu-se într-o așteptare morbidă
de când
nu mai ești
aici.

Două anotimpuri 

Ce ți-e și cu ploaia asta!

...de câteva ore bate asfaltul
fără milă...

Nechează caii cerului
de durere...

Le cad îngerilor
aureolele,
nebunii își leagă funiile de ele...

Plâng clopotele în bisericile
goale...

Poeții își scriu testamentele
în alb.

- Ce ți-e și cu ploaia asta,
venită dintre două anotimpuri!

Focul 

...să lăsăm virgulele să ne respire
și cuvintele să ne asculte...

tăcerea ne mușcă palmele,
fără să știm
dacă mai suntem ce am fost
în nopțile
trecute
prin focul păcatelor...

nescrise.

Note despre mine însămi: 

Katalin Cadar (n. 26 ianuarie 1977, Balda, Mureș): M-am născut cu o hepatită pronunțată. În urma unui eșec experimental medical, am fost diagnosticată cu tetra pareză spastică. Nu am făcut nici o clasă de școală. Părinții m-au învățat să scriu și să citesc, ulteriori am fost autodidactă. Vorbesc limba engleză aproape fluent. Din anul 1996 și până în 2002, am desenat și am pictat. În 2004 am descoperit că prin versuri pot exprima mai bine ceea ce simt și de atunci m-am refugiat în poeme. Pasiunile mele sunt literatura și multe altele. Până acum am publicat 9 volume de poezii și unul de citate, aforisme și filosofii proprii la editura Nico din Târgu-Mureș, coordonată de Niculae Băciuț. Am publicat de asemenea în revistele de cultură Vatra veche (Târgu Mureș), Hyperion (Botoșani), Sintagme literare (în revista și în almanahul Sintagme literare), Columna iubirilor eterne - pepinieră poetică (antologie), Extemporal Liric ș.a. Am scris și semnat două articole în ziarul Cuvântul liber (Tărgu-Mureș).

Volumele publicate: 

Refugiu în poeme (2009)
Evadare în cuvinte (2010)
Terapie prin vers (2012)
Zbor de slove (2014)
Ecoul tăcerii (2014)
Povestea unui condei (antologie, 2015)
Citate și filosofii proprii de viață - Am înțeles că... (2016)
Nuduri de sentimente și gânduri desculțe (2016)
Urme de cerneală (2016)
Tăceri scrise (2017)

Copyright © 2020 Katalin Cadar
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.