CRISTINA CREȚU - O PATĂ ALBĂ PE CER

O pată albă pe cer

Eu sunt fericită, i-am spus mamei,
Cu toată timiditatea, am îndrăznit și i-am spus.
Apoi, am căzut în reverie, în lumea mea din gând.
Mama m-a strigat
Să o ajut să scoată mașina de cusut Singer la soare.
Bineînțeles că nu am auzit-o,
Fericirea era o pasăre închisă în inima mea, cu ochii mici, mici,
Nici nu mă mișcam, să nu o sperii,
Dar mama știa mai bine,
Mama știa mai bine prețul
Și atunci mi-a tras o palmă,
Să mă trezesc.
Eu nu sunt fericită, i-am spus într-o vară tatălui meu.
Știu, mi-a spus el simplu.
Și amândoi am tăcut.
Nu știu la ce s-a gândit tata,
Eu am privit pe geam o pasăre
Și aș fi vrut să fiu ca ea:
O pată albă, mică, mică,
Pierdută în tot cerul de lapte.

Cai și jăratic

Am avut norocul ăsta, să-i zicem noroc:
Am stat la masă cu oameni bogați,
Am stat lângă ei și le-am ascultat limba,
Cuvintele lor, cuțite ascuțite la țintă.
Cel mai simpatic a fost un Sisif
Care mai înainte fusese strungar -
Dar nu se lăsase,
Muncise pe brânci la seral
Și ajunsese director.

Odată, în China, am mers neîntrerupt cu trenul 23 de ore cu directorii.
Ni s-au dat paturi, nu scaune.
Directorul mare a zis:
“Vreau un scaun, dau și patru sute de euro pentru un scaun!”
Mie îmi suna „Dau un regat pentru un cal!” și, brusc,
Mi s-a făcut frică.
„Tu crezi că sunt mic?”, m-a întrebat verde-n față.
Și, dintr-odată, nu l-am mai recunoscut:
I se lungiseră picioarele și capul îi atingea plafonul,
Iar ochii, cât două ecrane, mă urmăreau.

Asta înseamnă să ai bani, m-am gândit,
Vine o zi când mergi timp îndelungat cu trenul,
Vine o zi și primeșți doar un pat cu pernă și cearșaf,
Desigur că vei fi un om chinuit,
Trebuie să stai culcat cum stau morții,
Și-n timpul ăsta pierzi atâtea peisaje sau ce poți privi printr-o fereastră,
Oboseșți, fără îndoială,
Drumul lung începe să te schimbe,
(Se poate chiar să-l omori pe cel care ai fost).

Cel mai bine e să nu ai ce să dai,
Și atunci ai capul limpede,
Accepți ziua cu tot ce vine
Și rezișți.
Când te întorci acasă, intri pe ușă și-ți spui
„Acesta mi-e regatul!”,
Te cuibăreșți în patul tău mic,
Îți pui capul frumos pe pernă
Și nu mai trebuie să rabzi nimic,
Adormi și visezi cai și jăratic.

O barcă plutind

Am o amintire: eu – în chiloți, într-o barcă, pe apa Herăstrăului.
Rochia mea albastră stă agățată de acoperiș și o pierd.
Dacă stau și mă gândesc bine,
Copilăria mea a fost ca rochia albastră:
A plutit o vreme pe apa lacului,
M-a trecut prin toate spaimele posibile
Și n-am să uit ce mult m-am bucurat când am recuperat-o.
În sfârșit, copilăria a devenit o rochie albastră mică,
Un fost steag prins de o barcă obișnuită,
Cu vâsle, inele de metal și acoperiș pentru soare,
O simplă barcă de lemn plutind pe o apă verzuie.

Pantofii buni

Tatăl meu a fost țăran.
Toată viața a purtat gumari din târg,
Cu vreo două numere mai mari,
“Să-ndemne” la mers.
Pantofi, purta doar la nunți,
Atunci îl vedeam la costum și cămașă, ca directorii -
(„Directorul băncii fără bani”, zicea râzând, cu un altfel de râs, în care citeai o viață întreagă).
Își lustruia pantofii la fiecare nuntă și-i făcea aproape noi,
Mândru că a dat peste un cizmar cumsecade, care nu l-a păcălit.
Tatăl meu a purtat gumari în fiecare zi,
Dar când a murit, a avut cei mai frumoși pantofi de piele,
Pantofii de sus, de care nu s-a atins,
Păstrați cu sfințenie-ntr-o cutie veche,
Pantofii de nădejde, să țină la drum, să nu îl lase.

Mă transform într-un struț

În tinerețe am mâncat covrigi.
La Universitate, brusc mi se făcea foame.
Pe scări, stătea un om cu ochii blânzi și parcă mă îmbia:
„Ia un covrig din lădița aceasta!”
Nu se vede ce am stomac, îmi ziceam, să mi se vadă capul mă zbăteam.
Într-o zi, în cimitir, a venit un bărbat și ne-a dat o muncă de făcut.
M-a întrebat dacă știu tot numele lui Michelangelo.
Am vorbit mai mult de zece minute,
am alunecat în lumea la care a trebuit să renunț.
I-am vorbit de complotul lui Bramante și al lui Rafael Sanzio,
cum a ajuns să picteze în patru ani plafonul Capelei Sixtine.
Omul, la sfârșit, mi-a spus că a fost arhitect
și că i-a făcut plăcere să discute cu mine.
Și, într-un fel, s-a simțit rușinat.
De cele mai multe ori tac.
Zilnic văd fel de fel de oameni.
Trăiesc în vremuri când nu se vede ce am în stomac
și nici ce am în cap nu mai lupt să arăt.
Mă transform încet într-un struț,
cu capul în praful trecutului frumos.

Zigzag

Noi, copii, facem gălăgie
Și nu ne lăsăm duși acasă.
Nea Marin al babii Crisii iese în izmene:
„Bă, voi știți că mâine eu merg la lucru? Duceți-vă în dreptul vostru!”
Și noi creștem și plecăm.
Și se pune o liniște ce doare.

Citește mai multe poezii aici: Cristina Crețu
Pagina Facebook: Cristina Crețu

Copyright © 2020 Cristina Crețu
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.