MARIANA CABEL - DINCOLO DE NEGURI

Mariana Cabel – Dincolo de neguri (Editura Editgraph, Buzău, 2020): Mariana Cabel cultivă o poezie de un lirism profund și sincer, în care raportarea la timp, la sine și la celălalt, la ceea ce se ascunde sub suprafața lucrurilor și a cuvintelor nu are nevoie de artificii stilistice, ci doar de o frazare muzicală, uneori sugestiv ludică, alteori grav-meditativă. (...) Prin acest volum de debut, Mariana Cabel aduce o notă de prospețime în poezia momentului. Avem numeroși autori care par să fi uitat că deschiderea unei ferestre spre universul personal nu trebuie să fie cea de la baie, bucătărie sau dormitor, ci aceea de la bibliotecă, sau de la terasa visătoare, sau de la balconul din care să contempli trecerea norilor, a stelelor și a lumii prin timp. Poetă mai degrabă citadină, Mariana Cabel nu lasă orașul să-și strecoare otrava perfidă în corpul textual: printr-un subtil proces de distilare poetică, îl păstrează doar în ceea ce are viu, fremătător, cuibărit când în linia orizontului, când într-un miez al „istoriilor intersectate”. (extrase din prefața volumului - Cuvinte pe ramuri – semnată de scriitoarea Valeria Manta Tăicuțu)

Invitație

Mai ții minte
nopțile de vară
când îmi arătai Carul mare,
conturul lui, cu arătătorul?
Mie nu mi se părea defel, un car.
Dar tu,
cu răbdare înjghebai roțile
una câte una
și-l pregăteai de drum.

Îmbracă pentru mine
salopeta de meșter stelar,
repară conturul acela din nou,
să-l pregătești
pentru o plimbare
cum n-a mai fost!
Să luăm cina astă-seară
la umbra roților lui,
povestind
despre noi
și despre vremuri…

La margine de vis

De câte ori,

        nu mi-am lepădat trupul

        în cămașa nopții

        ca să-mi lipesc

        urechea 

        de ochiul ferestrei,

        să prind

        urma pașilor tăi.

Așteptând

        la margine de vis

        unde nimic nu mai ajunge,

        timpul nu se mai măsoară

        în  clipe, minute, ore,

        ci între o plecare și o sosire

        de-a ta.

Gândurile tale de dor

        se azvârleau

        în  cuarțul sticlei.

Tresăream,

        abia atunci

        mă întorceam în trup,

        ca să visez

        de noi.

Dorul din mine

S-a întâmplat
într-o zi,
să lași ușa întredeschisă
la plecare.
Ochii mei,
ți-au luat urma,
numărând în gând
pașii tăi.
Nu-i așa că și tu,
mă vedeai
mă simțeai?
Altfel,
de ce ai fi privit
peste umăr,
când și când,
mângâind lobul urechii,
unde atârnasem
la plecare
sărutul ?

Altădată,
i-am strecurat
pe sub ușă,
i-am așezat,

cu grijă,
unde puneai capul
Nu-i așa că și tu,

simțeai jarul privirii?

Altfel,
de ce ai fi întors
necontenit
perna
căutând răcoarea
de dedesubt,
ca-n zilele toride
de vară?
Acolo, lăsasem
la plecare
dorul.

Să nu...

Să nu-mi ceri niciodată

să nu te mai iubesc!

Ai putea

pretinde soarelui

să-și arunce razele într-o gaură neagră,

izvoarelor

să nu mai curgă,

pomilor

să rodească bolovani,

florilor

să-și piardă culorile,

păsărilor

să renunțe la aripi,

cerului

să fie de smoală,

zăpezii

să nu se mai aștearnă,

ghiocelului

să nu mai vestească niciodată primăvara?

Să nu-mi ceri niciodată

să te uit!

Ai putea

ruga inima să nu mai bată?

Speranță

Mi-am lipit tâmpla

de pieptul speranței

să prind pulsul ei,

a tresărit.

Mi-am plimbat mâinile

pe trupul ei

să-i simt liniile,

a tresărit.

Mi-am privit apoi palmele

zeci de spini

mușcau linia vieții

și-am înțeles:

mângâierile dor.

Atemporală

În urma ta,
priveam pierdută
cum clepsidra
număra
firele de nisip.

Se terminase demult
trecerea firului.
Așteptam o minune.
să pot întoarce
telekinetic,
nisipul,
ca și cum gravitația
ar deveni amnezică.

Zadarnic am întors
ceasul de nisip,
timpul nu curge înapoi.
Clipele,
cristale neprețuite,
pierdute
pe câmpul nesfârșit.
Viața,
aduceri - aminte despre noi.

Copyright © 2020 Mariana Cabel

Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.