SÂNZIANA EMANOIL - DIN VERANDA CU FRANGIPANI

Infinit

răzbat prin zorii genelor de gânduri
ca o nălucă-n asfințit cuvântul
vârtejuri împletesc în focul gurii
cu bezna-îi fură somnului sărutul

apusurile-n rugi sfâșietoare
pătrund granit de stele și morminte
îmbrățișează plânsul de izvoare
E sufletul iubirii celei sfinte

cu anii tu sporești eternitatea
croiești-un drum al Morții prin clepsidră
când misiunea ți-e onestitatea
trec ca prin ac sunt ochii ei de vidră

cuvintele expurg din manuscrise
au amuțit înconjurând cu sori
catharsisul absoarbe roua-n vise
fii infinitul negrăit din zori!

***

Tăcerilor din tine le-aș prinde ram de floare,
Le-aș îmbăta năvalnic cu susur de izvoare,
Le-aș prinde într-o horă ca spicele de grâu
Din raza dimineții am să-ți croiesc un brâu!

Tăcerilor din tine le-aș prinde flori de crin,
Ca puritatea nopții s-aline al tău suspin,
Stele să-ți prind în păr înmugurind tandrețea,
Sub lira lunii inima să cânte tinerețea!

Cu infinit sărutul îl voi ascunde-n în mare,
Am să-ți trimit cu valul o caldă-mbrățișare,
Vor înflori copacii cu dor regal de ploaie,
Tăcerea-mi va fi mire ales din mândru soare!

Nada primăverii

E-atâta primăvară în inima ta caldă,
De dor nurii-nfioară și roua stă să cadă,
Petale umezite de sărutări fierbinți,
Duc primăvara-n iarna, te rog să nu mă minți!

E cerul acuarelă, ard plină de emoții,
Sub pleoapa nopții-n mantre, stau lacrimile sorții,
Ascunde doru-n ape, ascunde iar iubirea,
Pe unde să te caut? Pe unde-i nemurirea?

A ochilor văpaie de dragoste e oarbă,
A sufletului cântec ascultând îl dezmiardă,
Sub razele de lună lacrimile-ți sunt salbă,
Cad spulberate stele din magica ta nadă!

***

un cântec de privighetoare plânge
pe ramul solomonului iubirii
în Saba un izvor de lacrimi curge
în zborul zdrobitor al depărtării

cu simfonia mierlei te iubesc
în asfințitul murmurat cu naiul
cu liniștea eternului grăiesc
cu lacrima măicuței și cu raiul

în gingășia inimii fii iute
precum ghepard-n saltul său spre moarte
voi dezlega taine desăvârșite
cu sacrul tău în sacrul meu, iubite!

***

îți voi picta armura înserării
și voi alege lacrima supremă
albastrul conștient al disperarii
culoarea existenței dintr-o stromă

pe pânza fină chipul obosit
va străluci în nopțile de dor
a ta privire de azur sfințit
va lumina eternul adevăr

cu sufletul-n albastrul unei azimi
fiorul va cuprinde pana mea
fila de dor va izbucni în lacrimi
vei auzi un plâns în urma ta!

***

ți-e mângâierea-n lacrima-nserării
timpu-i cenușa presărată-n mare
pe unde arde taina transformarii
pentru ca am să-i pun o întrebare

dincolo de iubire de ce-s lacrimi
de ce-i singurătatea o monedă
Caron, tu, care știi prețul cruzimii
de ce-i tăcerea elegantă fludă

abandonat în firele de iarbă
extaziem în roua dimineții
buzele calde mereu mă întreabă
unde-i sărutul teilor și-al vieții

dac-ai vedea cum ne admiră luna
când mă săruți totu-mprejur ia foc
dacă-i vedea că-n capăt e lumina
nu te-ai mai teme niciodat' de joc!

Veranda cu frangipani

stau pe veranda cu frangipani
într-un loc uitat de Dumnezeu
tot ce simt este parfumul trupului tău
gravat de haită, în harta trupul meu
mă îmbată teii cu inimi deschise
cu frunze ce cad în ritmuri dezise
de moartea ce așteaptă să muște
al vieții halou scurgând decadența
ultimului tablou din anotimpul viselor
când ai plecat mi-ai luat trezirea
și acum am rămas captiv ca Ulise
te aștept în gradina cu fragipani
într-un loc uitat de Dumnezeu
să-l umplem cu poezie
în sărutul ochilor, mângâind zorile,
zdrobind cu sete clipa!

Mai multe poezii și profilul autoarei aici: Sânziana Emanoil

Copyright © 2020 Sânziana Emanoil

Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.