DIANA SAVA DARANUȚA - SUNT...
Sunt lacrimi care nu se povestesc,
Sunt ape care nu se trec nicicând,
Sunt pietre care-n suflet se opresc,
Clădind acolo dragostei mormânt...
Sunt drumuri care duc spre nicăieri,
Sunt vise care nu se împlinesc,
Sunt ore ce rămân în zi de ieri,
Lăsându-ne tăceri care vorbesc...
Sunt zori care renasc dintr-un amurg,
Sunt flori care în inimă le crești,
Sunt răni care apar de la absurd
Și sângerează-n clipa ce zâmbești...
Sunt oameni ce mereu te vor trăda,
Sunt fiare ce sălbatic te-or iubi,
Sunt păsări ce nicicând nu vor uita
Că au mâncat din palma ta-ntr-o zi...
Sunt clipe când renaști dintr-un fior,
Sunt flăcări ce din nou te vor zidi,
Sunt taine ce te macină de dor,
Jonglând mereu, „a fi sau a nu fi”...
Sunt vremuri când ajungi în amintiri,
Sunt uși care se-nchid și putrezesc,
Sunt voci care te cheamă din Psaltiri,
Când pleci visând un Rai Dumnezeiesc...
"Niște
bătrâni”
Cum să nu vină oare peste noi
Necaz și molimă – „divină comedie”,
Când ne-am semnat sentința spre infern,
Spunând că bătrânețea-i – maladie?
Și-n timp ce-nnebuniți de disperări,
Tot stăruim în rugăciuni, să fie bine,
Bătrânii îi uităm și-i renegăm,
Iar ei în liniște ne-așteaptă și... coc pâine...
Cât de puțin ne-a trebuit ca să aflăm
Noi înșine din ce suntem făcuți...
Că-i e rușine soarelui de noi
Și ne-a închis în case, reținuți...
O mamă și untată, un bunic,
O bunicuță în cămară sau ogradă,
Trăiesc pe vechi și nu ne cer nimic –
Ei pentru noi se-nclină și se roagă...
Și-i ruga lor spre Domnul îndreptată –
Noi s-avem zile și să nu ne doară...
Ne-așteaptă înțelepții pe o vatră,
Iar noi suntem cu inima de fiară...
Dar ei au fost „mai tineri decât noi”
Și mai curați la suflet, că, se vede...
Și poate-om exista „după război”
Din mila lor, din lacrima de veghe...
Ce mult va trebui să ne rugăm
La dorul cel de casă și de țară,
Să ne deschidă porțile din nou,
Când am făcut iubirea de ocară...
Căci bătrânețea-i privilegiu și e dar
Și poate-o vom gusta, având noroc...
De nu ne vor stârpi aceleași legi
Făcute tot de noi... s-avem soroc...
Și dacă, totuși, vom îmbătrâni,
Iar Dumnezeu s-a supăra pe noi, păgâni
Și-a spune că nu are-n ceruri loc,
Pentru că, am ajuns... „niște bătrâni”...?
Cu
rădăcinile... în sus
Atât de tare ne-am despământat
Ca niște pomi cu rădăcinile tăiate,
Ce n-au murit, dar nici n-au înviat
Plutind prin vise naufragiate.
Atât de tare ne-am împovărat
Purtând pedeapsa propriilor gânduri.
Cărările spre noi le-am cufundat
Lăsându-ne doar calea celor singuri.
Atât de tare ne-am înstrăinat
Lăsând doar amintiri pe la răscruci.
Că ramurile noastre au secat
Tot găzduind cântarea cea de cuci.
Atât de tare-n zori ne-am înșelat,
Crezând că lumea e „cu capu-n jos”.
Și ne-am grăbit... și lași am dezertat
Din Raiul nostru veșnic luminos.
Atât de tare veacul ne-a schimbat
C-am înlemnit în drumul spre apus.
Ne-nțelegând de ce ne-am transformat
În pomi cu rădăcinile... în sus.
Prin
hogeaguri bate vântul
Prin hogeaguri bate vântul…
Șuierate visuri pleacă,
Să găsească-așezământul
Unde aripi să-și desfacă…
Geamuri plânse în ferestre
Tot mai des se frâng în cioburi
Iar în lăzile de zestre
Dorurile leagă noduri.
Praguri, parcă-n rugăciune,
Îmbrăcate-n țoale aspre,
Tot privesc cu-amărăciune
Spre ogrăzi, mai ieri cu astre.
Un ecou gospodărește
Și prin uși închise bate,
Iar rugina înflorește
Prin zăvoare și lăcate.
Busuiocu-n Casa Mare
S-a ascuns după oglindă.
Nu cumva să-l simtă carii,
Care rod avan o grindă…
Scârțâitul se tot plimbă
Alungând tăceri sinistre.
Ba-n ogrăzi, ba în vreo tindă,
Cântă-n sute de registre.
Croncănit de ciori se-aude…
La fântâni se-adună-n stol
Păsări negre, ca să-și ude
Seceta din clanțul gol.
Stau lihniți pe lângă garduri
Câinii vagabonzi, bătrâni.
Iar pisicile pe praguri
Îi așteaptă pe stăpâni.
Prin grădini se-ntrece știrul
Cu armata de mohor,
Și arbitru li-i pelinul –
Amărâtul salahor…
Înserarea e pustie
Și uitat e legământul:
Sat cu oameni – VEȘNICIE!
Prin hogeaguri bate vântul…
Pe
limbi de clopote
Pe limbi de clopote duminicile sună
În sute de registre și canoane
Și caută prin seceta nebună,
Pe-acei ce plâng cu mirul din icoane.
Pe limbi de clopote din cer coboară sfinții,
Croind cărări prin zbuciumul din lume,
Rugându-ne strămoșii și părinții
Să ne mai dea iertare, să ne-ndrume...
Pe limbi de clopote se-nalță curcubeie
Ce împletesc cununi din legământ
Pe care se așază porumbeii,
Înveșmântați în vechiul jurământ.
Pe limbi de clopote iubirea e ofrandă,
Potir trimis să umple inimi goale,
C-au obosit altarele să vadă
Biserici pline, însă, fără oameni…
Copyright © 2020 Diana Sava Daranuța
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat
este permisă numai cu acordul autorului.
Postări
Leave a Comment