HENRIETTE KEMENES

Spargerea valurilor ieri la ora asta

Pentru că noi trebuie să rămânem pe veci in-di-vi-zi-bili

și pentru că oriunde ne-am ascunde, am ajunge să ne-nghițim unul pe altul.

Tremurul recifelor-genunchi trimite spre tine valuri mărunte,

iar cuiburile păsărilor mării căptușesc stâncile vertebrelor.

Cerul ne va fi vărsat deasupra cu lopata, scrâșnetul roabelor noastre

va lăsa pe zidul alb urme negre de noroi. Și-apoi, vor scuipa.

Și totuși, te-ntorci, îți imaginezi locul exact în care apune soarele.

De-acum ți-e familiară simplitatea asta, nu te va-neca.

Flori ciclam se revarsă peste zidul antichizat al unei pensiuni grecești,

peste tot vase de lut ieftine, pisicile-pescar stau la soare,

în cafenea brize călduțe ciupesc fețele de masă pătate cu ulei.

Acum, tot kitsch-ul ăsta ești tu.

Perioada de clocire își intră-n drepturi,

metamorfoza a p r o p i e r i i.

Bâzâit lent, ca de aparat de ventilație, clinchete de neon.

Stai pe gresia bălțată, într-o lumină rece, de magazin,

privești nuanțele livide ale cărnii așezate pe gheață.

Glas de vrăbii amețite, nu le vezi,

dar le poți intui. Nicăieri vreo fereastră.

Apa inundă peșterile de-a lungul malurilor,

sarea îți erupe-n palme, și puii părăsesc cuibul care ești.

Scorbură

Se-ntinde ceva între noi, tată, dincolo

de amintirea tot mai ștearsă a coșului meu

pentru bebeluși, peste munți plutește

o funingine densă. Corpul vânatului

doborât emană aburi lini și calzi.

Gheața se-ngroașă și, în tăcerea asta

mototolită, cufundată-n lacuri, degeaba

mai aștept să se topească. [Deși cred

că valorez și eu cât ceilalți, dar pentru

asta mereu se va găsi altcineva să decidă].

Pustietatea unei peșteri întoarse pe dos

se-ntinde între noi, tată, și fiecare vid

e lipsa pe care nimicul o exclude.

Sunt astăzi o urmărire, nuca și aluna

din cântec, un șarpe cu clopoței. Tată,

când îmi vei frânge bagheta magică

prefăcând-o deasupra mea în lumină

de neon, vei vedea că pădurile vor

scoate un vuiet la unison și animalele

mame, toate mă vor înfia. Cuvintele

calde ca scorbura îmi vor răsări dintre

grunjii pământului reavăn, iar animalele

degerate își vor recăpăta pielea jupuită.

Primele lecții de zbor

Când te ivești în zilele strecurate printre filele

capriciilor mele, ești aproape una cu absența.

Fiindcă ești într-adevăr cu mine doar când

îmi devine imposibil să mă descuamez de mirosul

de migdale al pielii tale năpârlite c-o zi în urmă.

Am vrut să cucerim drumul, podul, orașul,

toți câinii vagabonzi și toate cârciumile,

căci râvneam zgomotele, dar și lumina,

apoi vertijul spumegând printre fălcile nopții turbate.

Totuși, prin șanțurile crăpate pe spinarea

liniștii-nfășate, te-ntâlnesc mereu.

Înainte de plecare, îmi tot verificam tălpile tenișilor,

acolo se va prinde pentru totdeauna, precum guma de mestecat

de pe Podul Margareta, fericirea asta lipicioasă.

Oare păsările astea unde se clocesc între ele?

ai întrebat, urmărind cu degetul

în aer zborul vrăbiilor tinere.

Ele sunt acasă peste tot,

la fel și noi, pretutindeni.

Sclipeau caninii soarelui de după-amiază,

în timp ce noi stăteam întinși pe banca-ncălzită de cerșetori,

săturați cu laptele matern cenușiu al orașului

și

niciunul dintre noi

nu știa

răspunsul.

(traduceri de Mihók Tamás)

Henriette Kemenes (n. 1988): Poetă, traducătoare literară. Din 2017, secretară de redacție a revistei culturale Várad. A publicat în numeroase reviste literare și antologii. Henriette Kemenes are în pregătire volumul de poeme Odú (Scorbură) sub egida FISZ (editura Uniunii Tinerilor Scriitori Maghiari). Este membră FISZ, Élő Várad Mozgalom (Mișcarea Oradea Vie) și a Uniunii Jurnaliștilor Maghiari din România. Laureată a Premiului Kinde Annamária.

Copyright © 2020 Henriette Kemenes

Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.