MIHAI ȘTEȚ - PUTEREA POVEȘTILOR
Cândva într-o pădure printre copaci stătea
Pe stârvul unui cerb, din care se-nfrupta,
O bestie cu coarne și ochii albi-verzui
Mușcând din măruntaie și mușchii cerbului.
Din trupul lui păros lichenii atârnau,
Ciuperci și flori de munte sub pasul lui creșteau,
Picioarele-i de capră cu agere mișcări
Ca vântul îl purtau pe verzile cărări.
Un nai ținea la brâu și când se odihnea,
Sufla ușor în el și crângul șuiera,
Iar nopțile prin sate umbla nestingherit,
Fugeau câinii de el, lătrându-l ascuțit.
Dar, iată, într-o seară pe-o prispă a văzut
O fată ș-un fecior, iar fata i-a plăcut.
Cei doi își șușoteau, încet se sărutau,
Să nu-i vadă părinții de lună se-ascundeau.
Iar când plecă iubitul pe drumul șerpuit
Și astfel dispăru, din umbră a sărit
Sălbatica făptură, pe fată o-nșfăcă
Când ea dădu să intre în casă, o fură.
Astfel surprinsă biata să țipe a-ntârziat,
Văzându-i fiarei chipul,oftând, a leșinat,
Iar când mi se trezi, pe-un pat de mușchi ședea
Lângă un trunchi bătrân de fag ce putrezea.
În jurul ei, mărunți, uciși, însângerați
Văzu fazani și iepuri și patru iezi pătați
Pe care îi aduse acel încornorat,
Crezând că-l va iubi, luându-l de bărbat.
Ș-apoi a mai văzut din negrul de pădure
Venind spre e aun monstr ucu plete lungi și sure,
Cu ochii arzători el lung o cerceta,
Dar fata amuțise și toată tremura.
Sub stele el apoi să cânte a-nceput
Din nai și în copite pământul l-a bătut,
El frunzele uscate le-a tras, le-a împroșcat,
Dar fata s-a pornit pe plâns și pe țipat.
Sălbaticul atunci, sătul de teama ei,
Cu pumnii doborî un șir de fagi și tei,
Răcni și se-mbufnă, pădurea forfoti
Dar, iată, că din larmă salvarea ei veni.
De-ndată peste ei un fulger răzbătu,
Sosind pe un cal de aur în față le-apăru
Al codrului stăpân, un zeu încununat
Cu ramuri de cireș și chipul minunat.
Pe fată de o mână cuminte-o apucă
Ș-apoi pe armăsar, zâmbindu-i, o săltă
Vorbindu-i: ”Scumpa mea pe faun tu îl iartă
Căci nimeni nu-l iubește și nimeni nu-l dezmiardă.
Trăiește printre bestii și lumea nu ți-o știe.
Crezut-a el, sărmanul, că îi poți fi soție.
Nu și-e stăpân pe simțuri și astfel înrobit
Când tu i-ai apărut pe loc te-a îndrăgit.
Acasă te voi duce și-n pat te voi lăsa,
Iar cele întâmplate cu vrăji le voi spăla.
Pe faun și pe codru să nu mi te răzbuni,
Tu oameni cu topoare te rog să nu aduni,
Căci an de an copacii sub fierul vostru mor
Și-s astfel văduvit de dragul meu popor.”
Așa el a vorbit, frumosul luminos
Și într-un gând o duse pe fată până jos -
În satul ei din vale, în poartă o lăsă,
Apoi mânându-și roibul în codru se-nturnă.
Fecioara temătoare în casă a intrat
Și până să adoarmă pe toate le-a uitat.
Iar faunul rămas în colțu-i de pădure,
S-a pus și a mâncat un iepure și mure
Și amintirea fetei apoi l-a părăsit,
Pe frunze s-a întins și-n somn s-a adâncit.
Regele Alfons
Când regele Alfons și treizeci de cheflii
Porniseră pe plai, urnind pe bidivii,
Prin holde și livezi, pe văi ei au plecat,
Până aproape-n cer, pe dealuri s-au urcat,
Din lume au ieșit și-n alta au ajuns,
Fără de știre ei hotarul i-au pătruns.
Acolo nimeriți, sub soare au văzut
Un crâng cu ram de fier, tăcut și nebătut,
Cu frunze de cleștar și râuri din eter,
Pentru un zeu copil, sălbatic și stingher,
De îngeri așternut, un loc de sfinți sfințit,
De zâne și strigoi de veacuri locuit.
Metalic fremăta frunzișul răscolit,
De oameni și de cai într-astfel pângărit,
Iar păsări din smarald pe-aceștia îi scrutau,
Cu aripi de rubin deasupra lor zburau.
O, regele Alfons privea mirat, orbit,
De-atâtea străluciri și astrele-au pălit.
Cine-a văzut umblând așa un paradis?
Cine-a avut dormind așa un magic vis?
Un basm ce niciodatʼ n-a fost istorisit!
Așa meleag ales acolo au găsit.
Când iată că, din crâng, lumini veneau tăios,
Ce flăcări se urcau pe drumu-ntins frumos?
Un cerb ai cărui ochi cuvântul n-ar putea
Fără vederea lui doar singur s-o redea,
Un cerb tânăr, măreț ca regele vrăjit,
Dar veșnic și străin de moarte sau cuțit,
Făcut de albe duhuri din aur și argint,
Cu trup vioi de foc, cu ochi de hiacint
Cu pulbere de stele și perle-acoperit
Și coarnele lovind în aer spre zenit.
Alfons strigă focos: „Opriți-l, e al meu!”
În șa se încordă, răcnind precum un leu,
El săgetă spre cerb când arcu-și îndoi,
Dar nu mi-l doborî, căci cerbul brusc sări
Precum un fulger scurt, prin norii-nfierbântați,
Lăsând în urma lui pe crai cu-ai lui bărbați.
Alfons apoi spre ei în pripă porunci:
„Săriți, viteji, acum pe-ai voștri bidivii,
Să mergem să-l vânăm, ascuns pe unde-o sta.”
Și au pornit de-ndat', prin țara-aceea rea,
După un cerb fugar în tufărișul sfânt,
Străini pe-acel hotar, străini pe-acel pământ
Și-au galopat nebuni pe culmi și s-au pierdut,
Dar zile-n șir, nici gând, pe cerb nu l-au văzut!
Or zilele-au crescut în număr până-n zeci,
Acolo lângă cer și printre aștrii reci,
Iar foametea venind, în gheare i-a cuprins,
Când rătăceau slăbiți prin codrul cela-ntins,
Dar regele-i grăbea, halucinând bolnav,
În mintea lui prinzând pe cerbul cel firav,
El carnea-și înfrânând, umblând și cercetând,
De sete nu știa, nici când era flămând.
Și tot ținând-o așa, pe toți el i-a sleit,
Pierit-au bidiviii, chefliii au pierit.
Spre moarte el pășea, visând, mereu visând,
În spate i-a lăsat pe toți și doar un gând,
Că soarta într-o zi de el se va-mbuna,
Râvnită, prada lui, din nou va apărea.
Îmbătrânea Alfons – clipe vuind treceau,
În ani apăsători tăcut se prefăceau,
Când umbre-l amăgeau prin codrii de cleștar
Și singur urmărea frumosul cerb sprințar.
Așa mergând zălud, cu părul răvășit,
Se arunca zelos prin Raiu-ncremenit,
Și parcă-n fața lui lumini întrezărea,
Nădejdea-n piept zvâcnind, amar îl împingea,
Orbecăia pierdut, biet suflet rătăcit,
După acel vânat, dar nu l-a mai zărit.
Pândea închipuiri sau amintiri vâna,
Uitase de-nceput sau unde se-ndrepta,
Armura-i rugini, slăbise brațu-i viu
Și pribegea mânat de-un soare arămiu.
Dar iată că-ntr-o zi, când cerul l-a lăsat,
Alfons își revăzu pământu-ntunecat,
De unde el și-ai săi, gonind pe bidivii,
Ajunseră-n păduri cu păsări rubinii.
Dar dealurile verzi acum pustii ședeau,
Doar iederi și ciulini castelu-i năpădeau.
Alfons, de moarte-atins, cu țelu-i-neîmplinit,
Bătrân, bolnav, învins, cu sufletul strivit,
La umbra unui măr, s-a prăbușit jelind,
La anii ce-a pierdut gândindu-se cu jind.
Vai, cât a pribegit și-a năzuit nestins
S-atingă bietul om ce nu era de-atins,
O viață irosind când una doar avea,
Plângea pe-un vârf de deal, iar viața-l părăsea.
(poem din volumul ”Cântecele Vrăjitorului”, Editura
Școala Ardeleană, 2018)
Drăcușorul
Cândva într-o seară
Plouase de vară.
Pe-o ceață plăcută,
Dulceagă, stătută,
Venind de pe câmp
În carul tălâmb,
Un tată ș-un fiu
Țucau un rachiu
Prin codrul de fagi,
Cu hribi și cu fragi.
Dar, iată, la drum
Văzut-au un fum
La-o rădăcină
Groasă și plină
Cu mușchii cei moi,
Licheni și pitoi.
Priviră țăranii
Șiroaiele stranii
De fum fără foc,
Luând-odin loc.
Dar ce n-au știut,
Sub stratul de lut
Ascuns i-aștepta
Și ager pândea
Un mic drăcușor
Cu coarne și chior,
Cu păr de guzgan,
Urât și viclean,
Cu dinții de lemn,
Pe față c-un semn
Și unghiile late,
Copite crestate,
Cu nasul în vânt,
Cu relele-n gând,
La glas era mut,
La trup nevăzut.
Și-n car azvârlit,
Așa i-a însoțit
Pe-o roată urcat
La casa din sat.
Ș-avea acea casă
O prispă frumoasă,
Trei geamuri mărunte
Și hornul în frunte.
Acolo sosiți
Cei doi, istoviți,
Pe ușă intrară
Și-n casă-l purtară
Pe-un clop pitulat
Pe-acel necurat.
Năuntru la masă,
Deșteaptă și grasă,
Nevastă ședea,
Pe-un scaun dormea.
Mâncare făcuse,
Pe sobă o puse
Și-o cipcă ținea
Cu acul în ea
Pe șorțul ei nou
De-un alb ca de ou.
Iar când ea simți
Că omul-i veni,
Îndat’ s-a trezit,
Domol i-a vorbit,
De cipcă se scăpă,
De-o parte-o lăsă.
Cei trei se-așezară
La masa de seară.
Ea-n vase scobite
Și bine-adâncite
O zeamă le-a dat
Cu bob și cârnat.
Bărbatul flămând,
Din pită-mbucând
Vrut-a să știe
De la soție
De zeama-i fierbinte
S-opuie pe dinte.
Iar ea a răspuns,
Pe suflet l-a uns,
Că-i doar potrivită
Și nu-i opărită.
Atunci drăcușorul
Lovind cu piciorul
În strachina plină
Cu zeama cea lină
Pe loc o acri
Și tare-o încălzi.
Țăranul sorbind
Din ciorbă cu jind
Degrabă urlă,
Zeama scuipă.
Apoi sudui
Că limba-și pârli.
Nevasta-și certă
De mi-o supără:
Că ciorba e rea
Ca fierea-i de grea
Și-l arse la gură,
De-aceea înjură.
Ea blidul-l luă,
Din zeamă gustă,
Dar dracu-o răci,
La loc o-ndulci.
Femeia pușcă
Din palme, strigă
Că ciorba-i curată,
Ușor aromată,
Izbi din călcâie
Că-i bună, călâie.
Bărbatu-ndârjit
Un timp s-a foit,
Dar iar încercă,
Din zeamă gustă
Și bună era
Și nu îl înțepa!
Dar iar drăcușorul
Dădu cu piciorul,
El blidu-l urni
Și ciorba porni
Pe șortul cel nou
Cu albul de ou
Al bietei femei,
Luat cu mulți lei.
Nevasta țipă,
Din trup tremură
Și-ocara-i curgea,
Pe soț îl țintea.
Iar el, ridicat,
Fugi speriat
Spre ușă-ndrugând
Cu glasul plăpând.
Nevestei-i vorbi,
De mi-o liniști:
Șorț nou i-a lua
Cu fir și mărgea,
Numa’ să-i pună
Din zeama cea bună
Că foamea-l rodea
Și somnul-l lua.
Femeia, miloasă,
Chemându-l la masă,
Frumos curăță
Ce dracul vărsă
Și ciorbă îi puse,
De blidu-i umpluse.
Țăranul se trase
Și se așezase
Pe scaun la loc,
Dar parcă pe foc
El dosul și-a pus.
Sări omu-n sus,
Ca vita mugi
În masă lovi
Și o răsturnă,
Mâncarea-o prădă.
Și zeamă și-ulcele
Zăceau pe podele.
Țăranul sălta,
Femeia plângea.
Dar ce s-a-ntâmplat?
Vă spun de îndat.
Se pare că dracul
Sub scaun cu acul
Ce-n cipcă-l zări
În grabă fugi.
Și-acolo vârât,
Piticul urât
Pe om l-așteptă,
Iar când se lăsă
Cu trupul-i vânjos
Cu acul în dos
Mi l-a înțepat
Și știți ce-a urmat.
Sărea-n sus bărbatul
De-a lungul, de-a latul,
Dar acu-l află
Și se-ntunecă.
Vai, iars-au zburlit
Și iar s-au sfădit
Cei doi soți turbați,
De drac ațâțați.
Cât timp se-ntâmplară
În miezul de seară
Ce eu v-am descris
Și nu-i greu de zis,
Feciorul stătea
Și se întreba:
Ce poate să fie
Acea comedie?
De unde-a ieșit
Și cum s-a-ntețit?
Apoi se-auzi,
Spre dânsul veni,
De sus scârțâit
De lemn scrijelit.
Ș-acolo privi,
El ochii-și zgâi,
Căci într-o icoană
Pictată cu pană
Un car se-nvârtea
Și caii-și strunea.
Așa se trezi
Mărunt și pluti
Prorocul Ilie,
Rotind cu tărie
Un fulger sucit,
La vârf ascuțit.
Și a mai văzut
Că a apărut
Un drac ce-alerga
Căci sfântul-l gonea
Cu fulgerul său,
Plesnindu-l cam rău.
.
Și mult au dansat
Pân’ s-au săturat,
Când, iată-nfoiat,
De tot mâniat
Prorocul, de-ndată,
Puterea lui toată
Spre drac o trânti
De mi-l birui.
Atunci drăcușorul,
Cornutul și chiorul,
Spre sobă țâșni,
Ușița-i smuci
Și-n jarul încins,
De flăcări cuprins,
Tot s-a-mprăștiat
În fum preschimbat,
Așa mistuit
Pe horn a fugit.
Ș-Ilie cel mare,
Lucind ca un soare,
A mers pe-o scăriță
Iar la iconiță,
În car s-a urcat
Și n-a mai mișcat.
Feciorul vorbi
Și cearta se-opri,
Iar cei doi părinți,
Cu scrâșnet în dinți,
Îndat’au aflat
Ce i-a dezbinat.
La sobă s-au dus,
Genunchii și-au pus
Cuminți în pământ
Și fără cuvânt
În jar au scuipat
De s-au împăcat.
Iar sfântului bun
Un ram de-alun
Ei i-au închinat
Că i-a ajutat.
Și au rânduit
Tot ce-au răvășit,
Frumos au făcut
Ca la-nceput,
O pâine-au mâncat
Și-apoi s-au culcat.
Iar eu gat povestea,
În vers i-am dus vestea
Făcând dară haz
De rău și necaz.
Dar unii vorbesc
Și astfel gândesc:
La draci lasă toate
Ce sunt necurate,
Iar cerului, sfânt,
Ce-i bun și ce-i blând.
Dar eu mă-ndoiesc
Și altfel grăiesc
Venind înspre voi:
Mai toate-s din noi.
Copyright © 2020 Mihai Șteț
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat
este permisă numai cu acordul autorului.
Postări
Leave a Comment