CRISTIAN GĂLĂȚANU

Poezie de secol 21

Când alergam pe strada pe care trebuia să prind ultimul metrou, picioarele se îmbibau cu iubire. Aburii de iarnă clocoteau în jurul gurii mele, proaspete umezite de buzele femeii pe care o iubeam, în noapte de ianuarie. Mă iubea nebunește parfumând străzi de seară, pe care trebuia să prind mereu ultimul metrou, în noapte de ianuarie. Grivița se arăta în față, alăturate de șinele de tren arse de fumul roților de vagoane, mișunând ca furnici pe Podul Basarab. Mașinile treceau ca-ntr-un vis uitat de memorie, când ești amețit de dansul cailor roșii de pe discul roșiatic, agățat de cer ca un tablou pe perete. Oamenii scoteau ochiuri de pisică pe după geamurile de termopane, curioși să vadă ultima iubire de pe pământ, pe cei mai iubiți dintre pământeni. Singura dragoste rămasă era între călcâiele noastre și nimeni nu putea atinge trupul nostru, de frică să nu se molipsească cu noi, de frică să nu mai poată muri niciodată. Dragostea noastră prindea mâini de mânile călătorilor, le adulemca degetele, răspunzând cu atingeri feminine și masculine, deopotrivă, cute groase, lucrate pe palmele de la abator și sflefuite pe piatra de baie. Bocancii de iarnă spărgeau ghețarurile străzilor în stil militar, iar vârfurile din Himalaya își așezau corpurile pe umerii noștri. Iarna se dezgheța deodată, sub căldura irisului unui tigru bengalez, care ne urmărea pașii din spate ca o umbră. Mă uitam în spate și nu-l vedeam pe Dante și nici Bianca, înghețată sub două timpuri, ca două iceberguri, lovite în plin de titanic. Doar noi, în față, și lumina artificială a felinarelor, ca niște lumânări din evul mediu, mergeam pe Calea Griviței, în vis de noapte. Realitatea noastră spărgea tăcerea pietrelor, a câinilor și a pisicilor trecătoare, grăbide să se ascundă pe după mașini. Ochiul meu petrece pe după sprâncele ei, ascunse de o frunte tânără de fată. În interiorul ei îmi găsesc propriile mele paradisuri artificale, luminate, când și când, de sufletul ei, pe lângă care dădeam târcoale, ca Romeo pe lângă Julieta. Voiam să o descopăr, trăgând de pe interior miezul nucii ei. Voiam să-i dezleg mâinile, ca o țesătura de broderie fină, prin care treceam cu un ac găuri și găuri infinite de quasari. Frumusețea ei se prăbușea sub propria ei greutate, de unde renăștea universul ca o singularitate. Lumea mea se ascundea în noaptea ei din interior, iar buzele i se mișcau, incandescent, printre trenurile din Gara Basarab.

Gara Basarab

Trenurile din gara basarab treceau pe corpul iubitei, în goană, cu mâinile mele și descurcau toate amintirile ei din păr ca firele de broderie fină. Lucrurile erau mai vii ca tablourile din Louvre, iar ochii ei întorși spre mine, ascuțeau atmosfera cu unghii de fier. Am furat-o din Paris, ca pe un tablou prețios de monalisa să-l atârn pe pereții dormitorului meu. Era învăluită de o aură ascunsă chiar și lui dumnezeu, pe care numai îngerii o puteau gusta, în rai, la sfârșitul desertului. Eu îmi lingeam degetele pline cu gemul ei, încercând cu vârful limbii parfumul tânăr de fată. Stăteam pe fotoliul dormitorului meu, lângă pereții Giocondei, privind poezia. Fruntea ei avea inima unui diamant, încrustat cu flori de naștere. Liniile mâinilor ei plecau ca niște vene pe chipul meu și din ochii ei curgea ceară de parafină. Cumva, solzii norilor izvorau pe capul meu și vata lor de zahăr mă încurca între mâinile ei. Fulgi de zăpadă luau foc în iarnă și ultimii pământeni priveau ultimele trenuri făcând dragoste pe șinele de tren din gara basarab.

Fata generală

M-am trezit din vis într-o noapte. Adânc cu ochii aproape ieșiți din orbite vizitam o femeie generală cum se plimbă pe pleoapele mele, în pași întinși, ca pe sârmă. Sărea în sus, tăcuta, ca și cum bucuria era introverită. Bătea pe ochi întoarseri obosite, când noaptea nu ți se închide mintea. Părul ei era șifonat de iubirea mea, iar fața avea trăsături comune, oricărei alte ființe. S-a prins între întuneric și rest, ca între ciocan și nicovală. Aud cum îmi vorbește prin toți porii ei, iar capul se înclină și întunericul iese la iveală, ca ultimul mort viu. Poate s-a făcut dimineață sau noaptea încă își plimbă soarele pe cer, în lesă, pe sub îngeri agitați, neliniștiți. Din case mai cade câte o rouă galbenă pe umerii fetei generale, culcată lângă mine. Poate s-a coborât pe o scară din ochi și s-a întins să mă iubească. Am adormit liniștit în acea noapte, dar ziua, fata generală nu mai era. Jaluzelele fremătau, iar plapuma era tăcută. Un alt coșmar sau poate o altă realitate comună.

Nu te teme, toți sîntem fumători, viața ne fumează pe toți

Ea mă fumează, mă fumează de mă trage din sărite. Trage de mine ca de ultimul ei bărbat, dar asta doar pentru că eu am fost prima ei țigără și mă fumează continuu de 5 ani. Vrea să ne căsătorim, îmi zice. Dar eu nu știu ce să fac și scutur scrumul. Mă întorc la ea, mirat de-a dreptul, îmi ard ochii. Când mă sting, îmi aprinde capul cu o brichetă. Trag și o îmbrac în parfum, îmi zice mereu că-i place dior-ul meu cu miros de kent. Tot timpul îi simt buzele cum strâng din mine. E felul ei de a mă săruta, când e stresată. Îmi lasă urme de ruj, un soare întors, șters pe picioarele filtrului meu. Pe aici, pe gâtul ei, presez viața cu mici celule canceroase. Eu sunt moartea ei, dar deocamdată ea nu mă ia în serios. Îmi promite mereu că se va lăsa de mine, însă mâine, mă va aprinde din nou. Nu mă suportă, îmi zice. Sufăr când trage tare din sufletul meu, tot tutunul. Dar după mă umezește cu sentimentele ei, mieros. Scuipă uneori pe jos, flegmatic gustul meu. Glasul ei îmi face pielea de găină. Când se supără pe mine mă ține între dinți și mă torturează. Gingia ei împinge pe corpul meu și îmi ies toate organele la suprafață, ca jucăria din oul Kinder. Într-o zi mă voi stinge și știu prea bine, că atunci, mă va înlocui cu o altă țigară. Iar eu voi rămâne undeva în coșul ei de țigări stinse, iar până și bricheta, prietena ei cea mai bună, mă va părăsi. Dar eu nu sînt luceafărul și nici tu cătălina. Eu sînt cancerul tău. Și, într-o zi, îți voi atinge plămânii, cum nici un alt bărbat nu te-a mai atins vreodată. Te vei sufoca cu mine, iar gâtul tău va arăta ca un cimitir de bărbați fumați, atunci când eu voi fi doar un chiștoc lăsat prea mult la soare.

Cristian Gălățanu (n. 23 ianuarie 1998, București): A studiat la Colegiul Național „Mihai Eminescu” (clasele V-VIII) și la Colegiul Național „Octav Onicescu” (clasele IX-XII). Este student la Facultatea de Drept din cadrul Universității din București. A publicat în revistele literare Boem@ (poemele neant, priviri, sentiment și țărână în nr. 75, mai 2015) și Luceafărul de dimineață (nr. 9 din 2016). A fost prezent la mai multe festivaluri literare, printre care Literatura tinerilor (ediția a II-a, Neptun, 14-15 septembrie 2018) și Intercontinental Youngpoet Istanbul Festival (editia a III-a, 10-14 octombrie 2018). Cristian Gălățanu a debutat cu proză în revista literară Luceafarul de dimineață (nr. 2 din 2017). Prozopoeme din volumul Geniul și Megalodon, publicat de Cristian Gălățanu, au fost traduse în engleză și turcă de traducătorul turc Mesut Șenol.

La Cristian Gălățanu încântă neliniștea cu care foarte tânărul autor, încă student, agită ideile, se luptă cu conceptele și își caută stilul precum și dorința ferventă de a spune, de a se exprima cât mai mult și mai variat, precipitat și năvalnic. (Horia Gârbea, în revista literară Neuma, nr. 7-8, iulie-august 2018)

Volume publicate: 

selfie. dumnezeu și khayyam (poeme, o piesă de teatru și poeme în proză, editura Vinea, colecția Debut, 2015)

Geniul și Megalodon (prozopoeme, editura Vinea, 2018)

Prezențe în antologii:

1918. Ce-ar fi fost dacă... Istorii contrafactuale (proză, cu fragmente din viitorul volum Geniul României Mari, editura Neuma, 2018)

1312 Sirene (cu poemul în proză Și în 2020 te iubesc!)

Copyright © 2020 Cristian Gălățanu

Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.