NICOLE SERE

Tinerețea e o stare a spiritului, bătrânețea o alta...

Copilă fiind, mă întrebam obsesiv:

de ce bunica are fire albe

și atât de multe șanțuri pe fața-i cea blajină?

mi-am făcut curaj și am întrebat-o

iar baba mi-a răspuns zâmbind:

“ - Dumnezeu a pus toată inocența lumii pe chipurile pruncilor

iar bătrânilor gârbovi toată povara lumii

fiecare fir alb crește un copac

o casă ce se ridică spre înalt

un copil ce-nvață să umble

un lan de grâu pentru pâinea de mâine.

- Draga mea, despre șanțuri e un pic mai complicat

sunt plânsul femeii, al omenirii...

fiecare șanț va purta în el urmele tectonice ale unui plâns de stea

ale unui suflet pribeag prin spațiu și timp

plânsul va aduce bătrânețea ca stare a ființei...”

Mi-am dorit să fac o vrajă de miere

pentru a nu învăța plânsul

voiam să rămân mereu copila-fluture

să dau un șut mingii numite viață

să stau întinsă pe spate în iarba violet a trăirii

să-mi închipui că pot să ascund soarele după umbra tălpilor mele albastre

n-am vrut să îmbătrânesc, zău, dar am învățat plânsul.

Mi-a fost predat în pași de vals

ai metaforei lunii pictate pe pagina sufletului

de-o stea în vara albastră a șoaptei vieții

dăruindu-mi elixirul vieții mele

trăirea, slova și credința

și-am înțeles atât de târziu că:

tinerețea e o stare a spiritului, bătrânețea o alta....

Deșertul din noi

Mereu am crezut că deșertul e afară

și se plimbă tumultuos

pe aleile lumii

printre neizbânzi, răni și războaie pierdute

într-o iarnă a sângelui absolut

ce curge prin arterele apelor tulburi ale omenirii.

Apoi, într-o zi însă am înțeles

probabil amețită de zenitul prăbușirii

că deșertul e-n noi, acolo-n sufletul nămiezii,

iar deșertul din noi

e pictat atât de frumos

de obsesiile, nălucirile, visele noastre

în ceasul subconştientului

din aripile plumbuite de gerul vieții.

Amețită de amăgitoarele erguri diafane

m-am retras mai adânc

în oaza curmalilor timpului

lipindu-mă cu spatele de zidul plângerii,

invocând soluția defensivă:

Lacrima învinșilor,

cuceritori ai Everestului vieții...

Prispa dorurilor mele

Tu te-ai mutat într-o stea albastră

din sufletul gălbui al verii

stai așezat pe prispa dorurilor mele,

îmi asculți bătăile incerte ale inimii

dimineața îmi cânți metaforele rătăcirii,

iar noaptea un vals al durerii și nemărginirii.

Vântu-mi îmbrățișează trupul de petale

răsăritu-mi risipește picurii de ceață din colțul ochilor

prin secundele seculare aripile mele te caută

dincolo de costelația iernii.

Ești de negăsit

a rămas doar o dâră de fum prin praful de stele

a unui biet rob vrăjit de mătăsurile învechite

ale unei dansatoare inepte de fado.

Cred că am murit!

treptele norilor de vis s-au surpat

azi, o fantomă rătăcește agale

pe potecile infernului lirei...

Cârmaciul

Cârmaciul călătoriei privea lumea

dinlăuntrul insulei idealului:

păsările ivorii ce erau umbra vieții oamenilor

trandafirii-violet înflorindu-și petalele

înghimpau deschiderea trăirii

fluturele nopții săruta petalele înlăcrimate ale iubirii

după ce zburase din floare-n floare

o păpădie prin vântul risipirii poleniza lumea cu vise

o furnică trăgea după sine paiele durerii lumii

ploaia porții norilor șoptea pământului

lacrimile diluviului final

maiestos vulturul pleșuv plutea prin înaltul năzuințelor.

Apoi, a venit noaptea

cârmaciul plutea pe aleile goale ale cometei gândului

venea de la petrecerea neantului alb

jucase la ruleta gri a lumii

viitorul ivoriu al copiilor cu fire albe

pierduse

iar noaptea sfâșietoare

a iernii din noi

înghițea zorii trăirii veșniciei...

Delir

Se făcea că erai sâmbăta sfârșitului meu

deliram

erai barbarul ce-mi despica sufletul

în mii de cratime,

mâna ce-mi cosea respirația

într-o ie cu motive de stea

te-am visat

rănile-mi adăstau fluturii morții

din acea zi ce se apropia de sfârșit

fără ca ei să zboare

zborul le fusese frânt

de strigătului sângelui meu

prin irosirea vieții

dimineața trebuia să fie răsărit

sau cine mai știe

era, însă, delir...

Timpul infernului din mine

Timpul meu s-a scurs într-un mic infern:

prin copacii

care plâng trăirii dezrădăcinarea pădurii visării

ramurilor, frunzelor și florilor iubirii

dar și amintirea anilor din inelele vieții.

prin oceanele nașterii din miazănoapte

ce sărută fiecare răsărit viu de vis

sorbind cu nesaț fiecare picătură de viață

din amontele râurilor nordice.

prin iarba violet a luncii durerii

aciuată pe umbra tălpilor tale

din izvorul ruinelor secate

de liniștea neagră a uitării și strigătul sângelui meu.

prin hamadele lunii

dezgolite de gravitația întrupatei iubiri

rămânându-i doar neagra seceră

într-o infernală așteptare.

atunci nu-mi păsa că timpul  trecea

agale prin florile albe din infernul lui Dante

dar, probabil!

a picta adevărul timpului infernului din mine

e cu neputinţă....

Nicole Sere (n. 6 decembrie 1974, Rieni, Bihor): Marea mea pasiune este poezia. Am descoperit scrisul relativ târziu, prin toamna vieții.

Nicole Sere este profesor de istorie-geografie. A publicat poeme pe site-urile literare eCreator, Citapedia și în antologia Literară „Împrimăvărarea cuvântului". Are în lucru volumul de debut. 

Pagina Facebook: Nicole Sere

Copyright © 2019 Nicole Sere (Nicoleta Boloca)

Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.