IOANA PĂDURARIU
Am albit,
avem glas de bunici
și ne miros tâmplele a iarnă,
mâinile, a pâine caldă,
coaptă în vatră,
a cuvinte pe care le zici
de nu știu câte ori,
enervant,
respirând adeseori
mai puțin ritmat,
a pași mici
pe care îi fac
de la masă și înapoi…
când tu taci,
când eu aproape că tac,
numărând iernile din noi,
aleile din parcul
prin vatră tocmit,
focul cu scântei mici…
Am albit,
mirosim a iarnă
cu glas de bunici!
avem glas de bunici
și ne miros tâmplele a iarnă,
mâinile, a pâine caldă,
coaptă în vatră,
a cuvinte pe care le zici
de nu știu câte ori,
enervant,
respirând adeseori
mai puțin ritmat,
a pași mici
pe care îi fac
de la masă și înapoi…
când tu taci,
când eu aproape că tac,
numărând iernile din noi,
aleile din parcul
prin vatră tocmit,
focul cu scântei mici…
Am albit,
mirosim a iarnă
cu glas de bunici!
(9 ianuarie 2015)
Umeri
goi
Te iubesc
cu inima în plin război,
în plină iarnă
cu gust de umeri goi,
de promoroacă falsă
prin zăpadă.
Te iubesc
cu inima până la cer,
trup slab la rădăcină,
lacrimă astăzi, rugăciune ieri,
de-o vreme… timp,
de-un timp… lumină.
Te iubesc
cu inima plină de noi,
în plină iarnă, până la cer,
pe tine, gust de umeri goi,
de-o vreme astăzi,
rugăciunea mea de ieri!
cu inima în plin război,
în plină iarnă
cu gust de umeri goi,
de promoroacă falsă
prin zăpadă.
Te iubesc
cu inima până la cer,
trup slab la rădăcină,
lacrimă astăzi, rugăciune ieri,
de-o vreme… timp,
de-un timp… lumină.
Te iubesc
cu inima plină de noi,
în plină iarnă, până la cer,
pe tine, gust de umeri goi,
de-o vreme astăzi,
rugăciunea mea de ieri!
(25 decembrie 2013)
De
vorbă cu inima…
Tu asculţi frunza toamna
sau ea ascultă toamna din tine?
Hei, inimă, trezeşte-te
şi umblă!
A venit să-ţi bată la uşă, zvâcnind, sufletul!
Nu ai cum să scapi!
Dar îmi e frică să nu mă-ntrebe unul, altul:
„Ce are, domnule? Ce se întâmplă cu ea?”
Şi eu, vădit încurcată, să nu pot explica,
pentru că sunt multe de spus,
de mai multe ori
şi de fiecare dată altfel!
Nu m-ai luat în seamă,
de parcă ai purta gândurile altcuiva
şi ai aparţine altui trup.
Tu, cu gustul tău de iarnă ţinută la distanţă!
În răsăritul de pe hartă
sau din vamă
ce mai creşte iarba atât de înaltă!
Mai sunt anotimpuri libere...
Trezeşte-te şi umblă!
Nu-ţi fie teamă!
Tu asculţi frunza toamna
sau ea ascultă toamna din tine?
Hei, inimă, trezeşte-te
şi umblă!
A venit să-ţi bată la uşă, zvâcnind, sufletul!
Nu ai cum să scapi!
Dar îmi e frică să nu mă-ntrebe unul, altul:
„Ce are, domnule? Ce se întâmplă cu ea?”
Şi eu, vădit încurcată, să nu pot explica,
pentru că sunt multe de spus,
de mai multe ori
şi de fiecare dată altfel!
Nu m-ai luat în seamă,
de parcă ai purta gândurile altcuiva
şi ai aparţine altui trup.
Tu, cu gustul tău de iarnă ţinută la distanţă!
În răsăritul de pe hartă
sau din vamă
ce mai creşte iarba atât de înaltă!
Mai sunt anotimpuri libere...
Trezeşte-te şi umblă!
Nu-ţi fie teamă!
(15 septembrie 2013)
Legenda
Anei
Nu mă tem de zidurile pe care le ridici,
ci de ochiurile tale de lumină,
lăsate libere pentru privirile meşterilor neiscusiţi
cărora le împarţi pâinea şi vinul
la cină.
Şi, chiar de-aş fi Ană,
crezi că ţi-ar ajunge mâinile
şi tot trupul tău
ieşit din urme de naştere pământeană?
Nu mă tem de zidirea asta, aparent eternă,
ci de cum ţi se prinde sufletul în rădăcini frivole,
zvâcnind surd a tăcere vinovată
şi a beznă,
mult prea naiv meşter Manole!
Nu mă tem de zidurile pe care le ridici,
ci de ochiurile tale de lumină,
lăsate libere pentru privirile meşterilor neiscusiţi
cărora le împarţi pâinea şi vinul
la cină.
Şi, chiar de-aş fi Ană,
crezi că ţi-ar ajunge mâinile
şi tot trupul tău
ieşit din urme de naştere pământeană?
Nu mă tem de zidirea asta, aparent eternă,
ci de cum ţi se prinde sufletul în rădăcini frivole,
zvâcnind surd a tăcere vinovată
şi a beznă,
mult prea naiv meşter Manole!
(10 septembrie 2013)
M-am
născut ca un caz de forţă majoră!
M-am născut ca un caz de forţă majoră!
Părinţii au uitat de norme, de gura lumii,
de câţi copii au sau ar mai putea să aibă
şi m-au lăsat să scot capul în lume.
Am apărut cu stiloul prins între degete,
de s-au mirat doctorii,
Părinţii au uitat de norme, de gura lumii,
de câţi copii au sau ar mai putea să aibă
şi m-au lăsat să scot capul în lume.
Am apărut cu stiloul prins între degete,
de s-au mirat doctorii,
celelalte mame din salon
şi toate asistentele!
Ştia mama, încă din maternitate,
că o să-i răsfoiesc toate cărţile ascunse prin bibliotecă,
dicţionarele cu vise în limbi străine,
condurii prinţesei din poveste
şi că, mai târziu, venindu-mi în fire,
o să plec prin toată lumea asta,
am să uit matematica şi materiile fixe
şi o să-mi omor timpul doar cu ridicările la iubire.
Ştia mama, încă din maternitate,
că o să-i răsfoiesc toate cărţile ascunse prin bibliotecă,
dicţionarele cu vise în limbi străine,
condurii prinţesei din poveste
şi că, mai târziu, venindu-mi în fire,
o să plec prin toată lumea asta,
am să uit matematica şi materiile fixe
şi o să-mi omor timpul doar cu ridicările la iubire.
Şi, pentru că ştiam că tata şi-ar fi
dorit un fecior,
am copilărit, vreme de cincispreceze ani,
prin casă, meşterindu-i ochiurile de lumină,
ori prin garaj, vopsindu-i în verde sania veche, fără motor.
am copilărit, vreme de cincispreceze ani,
prin casă, meşterindu-i ochiurile de lumină,
ori prin garaj, vopsindu-i în verde sania veche, fără motor.
Ce-i drept, nu prea mă pricepeam!
Cum nici bunicii nu am ştiut să-i cos pe etamină
şi nici să-i descurc iţele de la război, cu nici o mână!
Cum nici bunicii nu am ştiut să-i cos pe etamină
şi nici să-i descurc iţele de la război, cu nici o mână!
Mereu copilul care îşi căuta în orice
o masă de scris sau o scenă,
porneam des la drum, cu un ghiozdan greu în spate.
o masă de scris sau o scenă,
porneam des la drum, cu un ghiozdan greu în spate.
M-am născut ca un caz de forţă majoră!
Mă mai întorc, din când în când, acasă
să-mi văd vişinii din poartă,
pe cei dragi care îmi duc grija,
de aici sau din lumea cealaltă.
Nu ştiu dacă, altfel, viaţa ar mai avea un rost,
a trebuit să mă nasc,
dar şi să tot colind,
împletindu-mă când pe faţă, când pe dos!
Mă mai întorc, din când în când, acasă
să-mi văd vişinii din poartă,
pe cei dragi care îmi duc grija,
de aici sau din lumea cealaltă.
Nu ştiu dacă, altfel, viaţa ar mai avea un rost,
a trebuit să mă nasc,
dar şi să tot colind,
împletindu-mă când pe faţă, când pe dos!
(20 august 2013)
Ioana Pădurariu: Om de bine, cu zâmbetul pe buze, dar mai ales în suflet.
Copil născut la țară, acea țară frumoasă, cu bunici, cu povești și jocuri la
gura sobei, cu plecat iarna la colindat, cu muzica trecându-mi comod prin vene.
Mă încăpățânez să tot fiu de 40 de ani. Lucrez cu emoții, cu suflete, mânuiesc
cu drag cuvinte pentru ca ele să ajungă unde este nevoie. Am o minune de fetiță
care îmi rostuiește viața. Sunt...
Volum publicat:
Dimineața
resturilor de noapte (Editura
Corint, București, 2012)
Copyright © 2019 Ioana Pădurariu
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat
este permisă numai cu acordul autorului.
Postări
Leave a Comment