ILDIKO ȘERBAN

***

Și corbi și rădăcini străine

și mai ales tu, ai cariat grinda casei mele, "tempo!"

Ferestrele despletesc vântul

zgâriind pe pereți graffiti.

A vioară spartă cântă dușumeaua

păianjenilor grași din pupilă.

Crezi că urletul războinicului

bătându-se-n platoșă, este definitiv?

Fac un pas șovăielnic în albul crinului

si încă unul, amețindu-mă-n dansul benevol.

"Fiat lux!", murmur.

Tu rămâi doar cu aerul în coasă.

***

Nu este nimic de cunoscut aici. Nimic de iubit. Nimic de oblojit.

Umbră în secetă, acoperiș în furtună, oxigen și celuloză e copacul în ființa lui.

Poți încă să vii, copile,

cum veneai în decalogul predat.

Adu-ți și mingea aia nesuferită

și-nvinețește-mi ochii a greșeală..

Poți să aduci și coarda din care să-mi faci spânzuratoare... dar fii blând... și vino...

Cât am încleștarea înfiptă în glie,

vino să iei alocația târzie de fior.

Și am așteptat.... punând semințe...

Statistica  susținea după minuțioase calcule

că am fost foarte înaltă.

Dreaptă! Cu picioarele pe pământ și capul în nori.

Primisem și certificat de calitate ISO (iubire, susținere, omenie).

De dragul tău, nici crengile uscate nu le-am fasonat la vremea lor.

Ca piciorul vieții să nu-ți pună piedici, nici frunzele nu mi le-am măturat,

covor să-ți fie.

Ți-am primit corbii prieteni și cariile în vizită.

Așa spusese sămânța în zori!

La ceas de odihnă, trecând spre soare,

o rândunică mi-a oftat avertizarea.

Am râs!

Ce imatură pasăre călătoare!

Îmi fac din crengi cârje.

Nu... nu mai este nimic aici.

La orizontală doar ecoul oftează.

***

O boabă de fasole, două de linte, una de mazăre... și-o perlă!

Nu alergasem prin nisipul deșertului, azi.

Doar insolația dromaderelor am pândit-o la TV,

mormăind pietrelor din rinichi

invitația viitoarelor brățări.

Iau boaba de fasole și o mușc.

Acum am două.

Doi rinichi mușcați.

Lintea o lipesc pe ochi cu salivă

Acum pot să văd prin pleoapele transparente o meduză.

Dromaderele încă se leagănă.

Mazărea face echilibristică pe nas

în timp ce-n castronul vulcanilor

clovnul caută perla....

***

Nici o pasăre nu-și cântă singură...

În osul coastei flotante

zvâcnesc simfonii ciudate.

Începe dansul spre bisturiul esteticianului

și mă preling clepsidră

talie perfectă pentru lațul privirii tale.

În freamătul de "mimoza pudica"

nu înțeleg ce cântă pasărea

și-n uleiul tăcerii murmur...

murmur...

***

"Cogito... și mai cum?" mă întrebi, zeflemea.         

Azi vrei să pari deștept și vii la mansarda mea cu scara.

Coborâsem de mult...

Nici nu fusesem acolo de secole,

dar în dizertația ta de apărare, eu trebuia să locuiesc sus,

căci sus e mai ușor de văzut de jos, nu?

M-ai surghiunit la vedere, ținta fixă a neputinței tale

și ai pus afișe cu "intrarea liberă"

ca puhoaiele să grohăie cu pușca la ochi.

Strigai: "Cogito... și mai cum?!"

Nu auzeai că-n grădină,

un arici rătăcit

șoptea politicos "ergo sum... ergo sum..."...

***

Vorbim despre vreme

ca și cum nu ar mai fi nimic de observat în univers.

- Azi o să plouă!.... zic.

Fereastra înrămează tremurul frunzelor

și-n poală palmele cuminți, îngheață.

- Au zis la meteo?... zici,

și inima ia startul în cursa cu obstacolele fricii.

E inevitabil totul în gândul speriat de fior.

Urmează să erupă vulcanii aceia sălbatici din permian.

Secunda încremenită a alegerii

ține-n palmele cuminți

o inimă alergând desculță.                    

Plouă. ..

Azi la meteo,

timpul nu a fost probabil....

***

Ce iei cu tine, când pleci, străine?

Tolba de vorbe a prietenilor,

smoking-ul plimbat la ateneu,

neputința nopților de însingurare?                

Ce lași din tine, cât stai, străine?...

Azi vreau să fac conversație de salon

cu unghiul mort.

L-am pitit undeva,

când vacanța părea eternă

și nu mai știu

folderul provocării cum să-l mut pe desktop.

E clar că-i mut unghiul.

Nu are nici un punct de vedere sub ochelarii prezentului.

L-am învățat pavlovian să tacă

și l-am hrănit cu disimularea.

- Bun soldat!... zic.

Azi e vremea capitulării străine!

Am o bocceluță albă pe cap! Predau ștafeta! Vino!

El... nimic....

În reflexia pixelilor descifrez viitorul.

Îmi peticesc aripile

și mă arunc în gol...

***

Cunoști liniștea ciudată înainte de orice.... definitiv?

Buza spânzurată în vidul pantofilor fără pași,

plexul solar anulat în upercut-ul durerii,

tu, în pirueta neterminată...

Și pentru că știi... nu păstra ultimul bilet de tren!

Testează însingurarea

din echilibrul unui "arabesque" setat să rămână pe poante,

prelinge-te grațios spre vagonul acela regal

în care rezervarea e demodată.

Fără menajere, fără lorzi,

vom legăna cupa perdantului în liniștea mulțimii.

Un singur reflector va lumina definitivul

unui "pas de deux"

imaginar...

***

Tăcerea coboară

sub genunchii obosiți de atâta arat,

prin lanurile nimănui,

deși doar anul acesta târziu,

are rod.

Numără cuvintele ce ar fi putut mângâia

coama sălbatică a îndoielii,

le așează mărgele cuminți pe gleznă,

motiv de înfiorare

pentru întunericul ce exilează

dreptul la replică....

Ildiko Șerban (n 20 octombrie 1963, Târgu Mureș): A publicat poezie și proză scurtă în Zig-Zag, Hunedoara exclusiv, Kilometrul zero,  Provincia  Corvina, Sintagme literare, Arhipelag.

Copyright © 2019 Ildiko Șerban

Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.