MARIA - DANIELA GOEA

poem de taină

în noaptea asta citeşte-mi în palmă

spune-mi că linia vieții e drumul pe care

mă întorc cu sfială la izvorul din stâncă

unde mâinile părinților mă cuprind

mă adăpostesc mă închină

în numele tatălui şi al mamei

şi al fiului şi al fiicei

şi al duhului sfânt amin

în noaptea asta vom veghea împreună

albe năluci în cuiburi de iarbă

aripile noastre foşnesc precum mestecenii

aurora boreală ne-a aşezat pe creştete nimburi

ne vom chema pe nume

ion şi maria tată şi mamă

copil şi copilă

cuminți aşteptând să se deschidă slăvile

cum proorocii au proorocit

treaptă cu treaptă urcăm scara de cărămidă

din pragul casei până în buza cerului

gutuii din grădină ne luminează calea

am ajuns la porțile mari

mamă şi tată luați-mă în brațe

înainte de a păşi paşii cei cuveniți

vi se pare

nu plâng

înălțimi

da te-am iubit

în acele timpuri imemoriale

în care amândoi eram făpturi

de aer şi de tăcere

săream de pe un munte pe altul

cu paşi elastici şi hotărâți

ne sprijineam de brazi şi de nori

alergând alergând

lumea era diafană şi fără de pată

niciun ochi nu ne sulița cu reproş

soarele apunea mai des pe atunci

şi umbrele ni se alungeau subțiate

până dincolo de zenit

căutând un ghețar pe care să poposească

acolo e steaua polară îmi arătai

înălțându-ți brațul spre noapte

iar eu te priveam

plângând plângând

vom mai fi vreodată atât de fericiți

ca acum

când nu avem nimic

decât întunericul

şi liniştea de granit?

bizantină

norii se prăvăleau fără zgomot

peste mitologie

trezind inorogii cu pinteni de aur

îi zăream plutind

printre copaci în ceață

de câteva ori am încercat să-i ating

dar nu i-am convins să se apropie

am încercat să le cânt

știu că le place

dar nu dădeau semne că m-ar auzi

mișcau ușor din picioare

precum caii din carusele

se chemau unii pe alții

cu sunete ascuțite și prelungi

nu știam

dimineață sau seară

nici măcar

ce anotimp

era

pur și simplu

ceasul îngăduit

america (1)

america doarme

legănată în vise

de gospel

jazzul se prelinge

din neoane

pe autostrăzi

jimmy dean

are tot douăzeci de ani

atlantis

iubitule

ce a făcut timpul din noi

priveşte

două statuete de fum

adulmecând înfometate

mirosul oceanului negru

două stalagmite de sare

cu ochi de sidef

scrutând orizontul cu îndârjirea de pe urmă

a naufragiaților condamnați la aducere aminte

nu plânge iubitule e bine aici

pe insula aceasta de zgură

unde scriem pe nisip cu tălpi sângerânde

un descântec în fiecare noapte

şi o rugăciune în fiecare dimineață

nu te teme

hidra văzduhului şi-a luat tributul

a zburat cu inimile noastre în gheare

de acum putem să ne amăgim

că suntem mai liberi

decât ne-am dorit vreodată

mai albi decât perla din scoici

mai nevinovați decât pescăruşii

cu pene de smalț

mângâie-mi părul iubitule

şi şopteşte-mi că la miezul nopții

eu voi deveni o sirenă

şi tu un atol

de corali

america (2)

să ne plimbăm prin new orleans

cu bluesul în sânge

cu melancolia în oase

cu pietre de granat în suflete

cu ace de fier înfipte în inimi

cu chitara lui b b în mână

ca o spadă de cruciat

deschizându-ne calea către amurg

suntem liberi să plângem

când bem din ginul cu gust de frică

suntem liberi să ne ungem pe fețe

cu maioneza din burgeri

şi să credem că nu vom mai avea

nici riduri nici amintiri

suntem liberi să ne imaginăm că am fost

şi să visăm că vom fi

cumpărați-mi un bilet pentru trenul

care nu duce nicăieri

şi lăsați-mă să-l aştept în gară

pe valiza mea de carton

hibernală

fără nostalgii

departe

sufletul

închisă carte

afară iarna-n amurg

e albastră

zăpada strălucește ireal

în fereastră

abia de-ți mai zăresc conturul sfios

în colțul odăii

întunecos

lasă

nu face lumină

ajunge raza subțire a lunii

să vină

ce liniște

vom adormi curând

poate

cu moș crăciunul

în gând...

sfârșitul iernii

soarele apune

razele moi mângâie tăcute

miroase a frunză uscată arsă

și cerul e așa de afânat

ca o apă clară

împrăștiată cu furca pe miriște

la ceasul acesta

e dulce viața

și e dulce moartea

semenul tău ți-e frate bun

visele îți curg prin sânge

ca amăgitorul vin

pasărea zboară

ca tine

amurg

poemele de dragoste

se scriu numai seara

aşa se cuvine

atunci şi cuvintele au umbre

după care să ne ascundem în timp ce jurăm

că nimic nu ne va despărți

deşi stăm fiecare pe câte un mal

al singurătății

că ne vom iubi până la moarte

deşi moarte e un cuvânt pe care

cei ce iubesc nu ar trebui

să îl rostească niciodată

poemele de dragoste

se scriu numai seara

atunci ispitele au contururi estompate

ca şi demonii cei frumos cântători

înlănțuiți de catargele corăbiilor

plutind în derivă

poemele de dragoste

se scriu numai seara

când razele întunericului usucă

cerneala de pe hârtie

şi lacrimile din călimară

când fiecare îşi poate alege

o stea şi o inimă

cărora să le dea acelaşi nume

pe care îl va uita

până în zori

poemul tău

când va fi seară

strânge poemul acesta la piept

şi ascunde-te cât mai departe

de ziua care a trecut

şi de ziua care va veni

citeşte-l pe nerăsuflate

este poemul pe care nimeni

nu ți-l va scrie vreodată

deşi l-ai aşteptat la fiecare răscruce

de drumuri şi de nopți

când întunericul te ademenea între ape

şi străzile îți îngropau urmele paşilor în cenuşă

este poemul pe care ai îndrăznit să-l visezi

când pânza cerului părea o lumină blurată

iar glasul ți se risipea în ecouri de gheață

poemul pe care l-ai căutat în fiecare privire

care nu te zărea şi în fiecare gând

care nu era pentru tine

în fiecare anotimp care se îndepărta

cu anii tineri în dinți

şi în fiecare inimă care părea că mai bate

lipeşte-ți poemul acesta de umeri

de piele de sânge

şi nu-l lăsa să se piardă

este tot ce vei avea

de acum înainte

o altă identitate

cândva am locuit într-o clepsidră

eram un fel de nisip căzător

oamenii mă așezau cu susul în jos

apoi așteptau să curg înspre tălpile lor

îmi dăduseră numele

timp

afirmau că sunt

o noțiune abstractă

mă tot puneau să măsor

mă întorceau pe partea cealaltă

ajunsesem ceva important

aproape nimic nu se făcea fără mine

toți ochii mă priveau scrutător

eu decideam când e rău sau e bine

căpătasem o altă identitate

devenisem folositor

deși credeți-mă

eu mă simțeam

același umil nisip curgător

miazănoapte

aşa cum zilele se rostogolesc

bătute de vânt pe câmpia de sare

tot astfel voi pleca şi eu într-o iarnă

agățată cu unghiile de mantia

zdrențuită a crivățului

înspre nord tot mai la nord

acolo unde cerbii cu nări de catifea

îmi vor sufla peste pleoapele obosite

peste fruntea împovărată de amintiri

peste inima pe care nădăjduiesc

că o mai am încă sub coaste

pulsând precum un far în calea celor

mai rătăciți decât mine

va ninge va ninge

pe trepte de zăpadă voi urca

până la carul cel mic până la carul cel mare

până la calea lactee mult prea frumoasă

până la luna de filigran şi tăcere

de unde voi privi înapoi

cum ursul polar îmi face un semn de adio

în timp ce amândoi ne înghițim lacrimile

de gheață şi diamant

Despre mine:

Maria-Daniela Goea: Născută într-un decembrie de poveste, în București. Primul poem, așternut pe hârtie la vârsta de nouă ani. Fiică a jurnalistului și poetului Ion D. Goia, am crescut printre cărți și cuvinte, de care am învățat să mă apropii cu afecțiune și cu sfială, deopotrivă. Scriu poezie, epigramă, aforisme, eseuri și proză scurtă. Până acum, am publicat numai on-line, pe site-ul literar www.agonia.ro. Pentru mine, poezia este un demers inefabil, iar poetul – un privilegiat al sorții condamnat la nelinişte.

Copyright © 2019 Maria-Daniela Goea

Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.