LORENA - ADINA PURNICHI

Semne

Plouă și e secetă zilnic

în blocurile înalte ca niște creste

Cresc obtuzi, copiii-robot

care nu dau “bună seara” ci „log out”

Din superficial în profunzimi,

Din confuz în clar,

Și iar

Și iar.

Afară

și în interior sunt...

Eu.

Am pierdut șirul zilelor în care vreau să mă scot la tipar

La suprafața lucioasă a mării agitate,

liniștitoare,

Să ies la mal

și să țip:

citește-mă!

Să mă depărtez de mine și să revin,

îmbrățișându-mă, vindecând urmele lăsate în carne

de unghiile tăiate din carne.

în orașul care nu merită diacritice

La trei mese distanță

La capătul coridorului,

în stânga scărilor,

e o librărie veche,

cunoscută de toți.

În capătul coridorului,

sunt șase mese lungi.

Lumea vine

bea cafeaua,

mănâncă quiche,

și glumește la volum maxim.

Cine iți poate valida simțul umorului mai bine decât clientul de la trei mese distanță?

Ei, să revenim în vecinătatea

gândurilor noastre.

Pe masa de lemn,

lucioasă,

cu urme de scrum,

fine,

greu observabile,

un stilou verde cu rezervă albastră,

o agendă dintr-un anticariat,

nu știu cum mai rezistă pe piață.

La masa din față,

o fată cu părul roșcat, până la umeri.

Un băiat înalt,

cu o traistă de pânză,

conversații monosilabice,

ochii în telefoane.

„Careless whisper”

Să spunem că ne pasă

e cel mai simplu lucru de pe lumea asta.

Sub un ficus prăfuit,

un candelabru cu două becuri cu

filamentul ars,

loc pentru poza perfectă.

Să spunem că ne pasă

e cel mai simplu lucru de pe lumea asta.

O ramă veche

fără fotografie,

un ceainic și

o ceașcă,

lipsă din poveste.

Să spunem că ne pasă

e cel mai simplu lucru de pe lumea asta.

Un coridor lung,

oameni,

mese,

vegetație,

a, e doar o oglindă!

Să spunem că ne pasă

e cel mai simplu lucru de pe lumea asta.

Fotolii vintage,

lumini,

heruvimi,

veioze,

nevroze,

necroze.

Să spunem că ne pasă

e cel mai simplu lucru de pe lumea asta.

Uși de metrou deschise

miez de noapte,

Fără întrebări -

fără răspunsuri.

Ne mințim că ne pasă.

Ecuație

Încă o noapte în care

nu dorm,

nu respir liber,

nu zâmbesc.

Rulez pe perete filmul zilei

extrag rădăcina pătrată a dramei,

trec prin sită adevărul.

Uit,

încerc să uit.

Rămâne scheletul

unei banale zile de luni,

când cafeaua e prea amară,

îti arde buzele,

îți agăți dresul

și pierzi autobuzul.

Măcar să fie bun

de un clei de oase

să pui pe o pânză

trei culori

Să agăți pe un perete

într-o galerie

cu intrare gratuită

că arta mușcă.

Freon

N-ai strâns magneți suficienți

să te poți numi frigider.

Mai plimbă-mă un pic

în afara cartierului ăsta crepuscular

să te pot lua în serios

și poate,

dacă ești cuminte,

dacă o să-mi dai bucățele de mici lumi

poate că voi pune

în lada de legume

o legătură de pătrunjel,

sau două.

Music box

Ochiul se hrănește grăbit, fară să mestece.

Stări, ezitări, oameni cu priviri fixe,

pulsul în același ritm cu pasul.

Pe Lipscani o chitară vibrând.

Gânduri cu voce tare,

asurzitoare și

sentimentul de vulnerabilitate căruia unii

îi rezistă cu greu,

în timp ce alții

se refugiază în nepăsare.

O ședință foto pe un colț de  bancă.

Doi îndrăgostiți stângaci,

multe fotografii,

perechi argintii încă ținându-se de mână,

și recurența lui „cine sunt eu?”

Câte un leu, cinci, zece lei

în cutia chitării pentru băiatul care are curajul să ne certe,

să ne amintească.

Celuloid

despre cât zâmbet încape într-o sâmbătă,

despre cum de ceva timp inima refuză să iasă din tranșee,

despre sânge -

această marfă complicată

în care prezentul și viitorul se întâmplă simultan,

mintea proiectează încontinuu scurtmetraje.

în regia unei dimineți de luni,

visez o ieșire din labirint.

„Fii bun!”, mi-au spus,

fără să mă învețe că mai întâi

trebuia să fiu bun cu mine,

mai blând,

mai grijuliu,

pentru a putea să rezist până la soundtrack-ul de final.

„I fear oblivion”

replica de început.

îmi trec atâtea bizarerii prin minte

dar nicio idee salvatoare.

dacă nu îți poți ține respirația până la „Sfârșit”,

mai apare că ai făcut parte din distribuție?

Alma mater orfanorum

cum să te ridici de pe pat,

cum să străbați orașul

fără să simți că fiecare pas  făcut

îți poate aduce prăbușirea?

cum să poți dormi opt ore pe noapte,

să iei micul dejun

fără să încurci ceașca de cafea

cu veninul din paharul zilei de ieri?

cum să te bucuri de azi,

să fii cu mintea limpede

când trecutele zile din calendar

se agață,

se încolăcesc în jurul trupului

ca un șarpe constrictor

până la sufocare,

până la pierderea auzului,

tuturor simțurilor,

lăsând  brațele inerte,

irișii ochilor smulși din rădăcini.

Oamenii-gazdă

încasează zi de zi.

pentru unii, sunt bătaie de cap,

pentru restul, doar pradă.

sunt întotdeauna pregătiți pentru un knock-out,

viitorul lor este întotdeauna-n prezent.

au carte de muncă ștampilată anual,

leucocitele,

trombocitele,

fierul si magneziul

mereu au valori oscilante. 

niciodată asistenta nu le zâmbește

oamenii-gazdă locuiesc în blocuri nu foarte înalte,

nu foarte joase,

cu nopți nedormite și trotuare pe care picurii ploilor s-au uscat

în fundal rulează neîncetat aplicații

pentru obiceiuri,

metehne,

dorințe.

zâmbetul lor abia schițat este hăul

dintre perioada înghețului și evaporarea unei arsuri.

“Aș vrea să te pot răni și eu!”

spune Jessie.

În cochilia adâncă,

Neparazitată,

Se construiesc urzeli,

Scuturi de apărare,

Leacuri,

Evadări,

Care se vor dovedi eșec

Îndată ce lumina părăsește orizontul.

„- Bună dimineața!”

Oamenii-gazdă încasează

zi de zi.

Lorena-Adina Purnichi (n. 7 iunie 1988, în Câmpulung Muscel): Absolventă a Colegiului Pedagogic "Carol I” din Câmpulung Muscel și a Facultății de Litere din cadrul Universității din București. Este profesor în învățământul primar la o școala din București. 

Copyright © 2019 Lorena-Adina Purnichi

Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.