DOMNICA VĂRZARU

Am schimbat meniul

De la o vreme

În fiecare zi

Mă hrănesc cu prezentul.

Are gust de grâu fiert

În apă tulburată

De zgomotul minciunii

Întronată

În scaunul adevărului.

Aranjat pe tăvi electorale

Îţi soarbe privirea

Şi încântă auzul.

El duce

O bomboană

Amăruie, dulce

Pe care

Aşteptarea îndelungată

O topeşte uşor. 

Azi am schimbat meniul.

Am muşcat din copilărie

Şi m-a cuprins

Fericirea.

Sub linia tangentelor cu vise

Te-ai presărat în cercuri circumscrise.

Când raza a ajuns până la mine

Ai tresărit, simţind că-ţi este bine

Sub linia tangentelor cu vise.

Trezit din adormire, simţământul

Împodobit cu florile iubirii

Începe paşi pe drumul cuceririi

Şi face pe vecie legământul.

Cercurile se înalţă-ncet spre cer.

Noi suntem ca-n baloanele de spumă

Învaluite în pânza de mister.

Vedem cum curcubeie se adună,

Dau culoare clipei, se desfac şi pier.

Doar gândurile sta-vor împreună.

În balanța existenței

Exteriorul şi interiorul meu

Sunt în echilibru.

De când m-am născut

EU-l “stând de veghe”

Pune în balanţă

Gând şi trup din lut.

Exteriorul

Mereu îmbrăcat

În mantia prezentului

Neobosit,

Alertat

Cerne tumultul vieţii.

Interiorul

Caută şi adună

În timpi cu soare

Sau cu lună

Izvoare nesecate

Ale cunoaşterii

                       

În balanţa existenţei

Interiorul şi exteriorul

Întrupate-n gând şi faptă

Dau fiinţei mele

Echilibrul.

Simțiri de primăvară

Un vânt calduţ vrea iarba s-o trezească,

Cu-aripa indulgenţei o mângâie.

Azi prin livezi mireasma amăruie

Vă  cheamă inimile să iubească.

Au înflorit ieri corcoduşii iară.

Albinele se dezmorţesc la soare.

Pe-alocuri floarea paştelui răsare

Şi seara-ntârziată lin coboară.

Vârtejul dragostei ne înfioară,

Inima adună cei frumos din noi

Simţim atunci că este primăvara.

În lume, el şi ea prinşi mereu în doi

Cheamă copilăria din cămară

Şi stinge lampa cu griji şi cu nevoi.

Cuprinși de așteptare

Megafonul gării

În care timpul parcă face popas

Anunţă cu entuziasm

Staţia 1989.

Trenul personal

Abia îşi trage răsuflarea

Sub povara vremurilor.

Milioane de români coboară.

Aşteaptă acceleratul de seară

Cu destinaţia

“Vremuri bune.”

Pe peron călătorii consumă

Ultimile rezerve de părţi sociale

Adunate forţat

Sub piciorul dictaturii muribunde.

Ei cumpără gumă de mestecat

Importată şi frumos înfăşurată

În hârtie poleită cu speranţe.

Pe celelalte linii

Trenuri de marfă

Duc în ritm accelerat

Trupuri de pădure

Ce viaţa chiar şi-au dat

Luptând cu jaful discreţionar.

Pe linia făra stop

Circulă trenuri accelerate

Ce duc vagoane încărcate

Cu fabrici şi uzine.

Pe linia mică

Trec vagoane ce duc materie cenuşie

Brăzdată de multe circumvoluţiuni.

Au destinaţia “lumea mare”.

Se duc să lumineze

Găurile negre ale ştiinţei

Departe de patria mamă

În timp ce românii

În gara minciunii

Cuprinşi de aşteptare

Au timp doar să viseze.

Visez o Românie mare

Visez o Românie mare

Să n-aibă Prutul la hotare

Să aibă oameni drept temeiuri

Ce  poartă-n suflet obiceiuri

În limba ce conţine “dor”

Cuvântul nască tricolor

Un roşu dor

Un galben soare

Şi un albastru până-n zare.

Pământurile sub picior

Să fie roditor ogor

Ochi dulci să facă orişicui

Că nu permitem nimănui

Să ne ia brazda din arat

În care grâul semănat

Udat cu doruri e să crească

Născuţii-n ţara Românească

Vrem  cerul ei senin sa fie.

În cântecul de ciocârlie

Crească-ne pruncii pe poteci

Bând apa din izvoare reci

Şi pline de înţelepciune

Că-n ele au turnat de veacuri

Strămoşii noştri fapte bune.

Toţi să horească-n bucurie

În veacurile ce-or sa vie.

În tăcerea serii

Dansează flacăra în gura sobei.

Stinşi tăciuni în margini o admiră mult.

În tăcerea serii stau şi mai ascult

Lemnele cântând iar povestea vorbei.

Pisi în culcuş doarme fără vise.

Din firidă iese calmul sforăit.

Fulgii de zăpadă iar s-au răspândit

Şi-au acoperit casa ce-adormise.

În tăcerea serii amintiri vorbesc.

Muza e în prag, iar mă vizitează.

N-a adus cuvinte, dar tot o iubesc.

Lângă mine des, mă îmbărbătează

Să îmi caut drumul scriitoricesc.

Eu privesc pe geam. Fulgi de nea valsează.

Domnica Vărzaru (n. 18 octombrie 1949, satul Dealu Frumos, comuna Pietroşiţa, judeţul Dâmboviţa): După terminarea cursurilor primare şi a celor gimnaziale în comuna natală şi absolvirea lliceului “Constantin Carabella” din Târgovişte, a frecventat cursurile Facultăţii de Automatică din cadrul Institutului Politehnic din Bucureşti, obţinând diploma de inginer în specialitatea automatică (promoţia 1974). Și-a desfăşurat activitatea profesională, mai întâi ca analist-programator la Centrul de calcul al Centralei Industriei Confecţiilor din Bucureşti, iar apoi ca profesor-inginer la Liceul Industrial “Tudor Vladimirescu” din Bucureşti şi la Liceul Industrial “Mircea Eliade” din Bucureşti. După pensionare s-a stabilit în comuna natală. Domnica Vărzaru a publicat versuri în revistele literare Armonii Culturale (Adjud), Cetatea lui Bucur (Bucureşti), Climate Literare (Târgoviste), Observatorul (Toronto), Destine Literare (Montreal), Eroica (Târgovişte), Casa Noastră (Târgovişte), Arena Literară (Bucureşti), Litere (Târgovişte) ș.a. Este membră în Liga Scriitorilor Români (filiala Bucureşti) și în Societatea Scriitorilor Târgovişteni.

Versuri publicate în antologii:

Actori printre astre (vol. I,  coordonator Gheorghe Stroia, editura Armonii culturale, Adjud, 2016)

Simbioze Lirice (vol. 20, coordonator Rodica Elena Lupu, editura Anamarol, Bucureşti, 2016)

Volume publicate:

Ora năucă (poezii, Târgoviste, 2015)

Soare grăbit (poezii, Târgovişte, 2018)

Copyright © 2019 Domnica Vărzaru

Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.