OANA ANCA MIHAELA GLASU

dama de roşu, 13

prin fereastra deschisă a ceasului
văd mâinele
pe care nu vreau să-l tulbur
cu gândul în care

nimeni nu se aude
nici viaţă
nici moarte.

miros de lut respiraţia mea
tăcută
numără anii adunaţi pe
drumul dintre umeri

(pe care te plimb de mână
tânără)

mă petrec
floare scuturată
în toamna mea
în jocul tău din care

lipseşte dama
pierzi şi lacrima îmi caută trupul
absent şi aici
timpul ne învinge.

suntem biete mângâieri
atât cât mai ştim
plutim cu aripi de împrumut
în irealitatea sărutului
ca întâmplare.

poemul şarpe

un opt încolăcit al alcoolicilor intraţi în bodega
din curtea spitalului: iată-i uitând drumul spre morgă

aproape de noi

(ceva de culoarea oaselor
vorbeşte în neînţelesuri)
mai sus, spre deal,

biserica curăţă sângele în

nuanţe de roşu şi

gardul de aripă crescută în

clavicula mortului neîngropat
e semnul pe care

şarpele nu-l face

la plecare.

peste drum, vitrinele curg de
proaspăt greu vandabil
(administraţia dă faliment
în lipsa preţului pe
suflet)

în cutii de metal

doar moartea îngheaţă

veninul

din pahare cu gura în
jos
după ora închiderii
respiraţiei

decembrie devreme

       

sub genunchii mei se pierde lumina
trădată de umbre
recitesc scrisorile arse la colțuri
jumătate cuvânt
jumătate semn de-ntrebare în care mă-ascund
o cutie de chibrituri
în care târziu îmi voi chiti oasele
grele
și eterne amintiri
închid în tăcerea
din spatele cornului
ce răsună-n pustiuri
mă ninge lumina
și pot recompune cuvântul
din urmă
din colțuri
sau de la-nceput
întreg
cum strălucirea iernii-l lăsase
înainte să mă plec
rugându-te: ridică-mă

să ating vârful verdelui!

dialog

ce m-ar putea împlini, mă întrebi?
mângâierea îți răspund
și taci.

am o singură mână
și cu ea desenez mereu
când Dumnezeu
este altceva

în lumină e atâta liniște, îmi spui
și tac.
pentru mine, liniștea are

gustul laptelui cald
și galben și numai
al mamei.

pentru alte răspunsuri
îmi trebuie
cealaltă mână
să simți
din căușul ei
înțelesurile.

începuturi

iubim amândoi însingurarea

ce nu ne desparte
ca voalul miresei

se așază între noi
mai lung, mai rotund decât
timpul trecut
ce trăiește
în tălpile noastre.
de porțile fericirii târzii
se agață
degete ude de lacrimi
necurse
în mâinele absent
cu brațe închise
ne coboară ninsoarea
prin sită de ceață
înecată în amiază de

soare scăpat
din lumi topite
de gheață
tu,
ridicat pe vârfuri
eu,
călcâiul lui acum.

podul de gheață

între noi e o apă întinsă
peste ea un pod cu picioare
de gheață
eu sunt trupul
de floare
ce se stinge
timpul pe tine te coboară din soare
lumină
să mă ții înflorită
în mijlocul apei
o făclie aprinsă

franchețe

eu n-am iubit niciodată iarna
și n-am avut impresia că ninsorile ei
îmi tulbură suficient ființa
din care să se nască idei
dar nici n-o urăsc
deși mă îngheață
mă prefac că îmi place
albul ei uniform

în esență
teatrul ăsta față de ea
și față de tine
îmi amână plecarea
în locuri întunecate sau însorite
sau cu multe ploi
(ceea ce cu adevărat ar fi un dezastru,
pentru că stilul meu
de a rupe umbrele
când vântul tace
e același)
și mă întorc să-mi văd de ale mele
iar până seara
nu s-a întâmplat nimic
decât ninsoarea

cântec

singurătatea mea e un refren
de tăcere
cu ecouri de vers
întrerupt
necântat și solemn
singurătatea mea e mereu
plină
ca o casă veche
cu grădină
din care strâng tinerețea
și prispă
în care se ascunde bucuria
curată
venită din nesfârșire
singurătatea mea e fericirea
agățată
în pânza resemnărilor
mărginită de stele și sori
de care noaptea se înduioșează
târându-mă prin ea
spre alt cântec

în final

ai plecat dinainte deși

toate actele noastre
demonstraseră că am fi
totuna.

îți făcusem o casă.
pe scările prispei s-așază
uneori, obosită, luna.
în toate iernile mele
mărgăritarul a rămas
înflorit
ai plecat.

am încercat să te nasc fără trup
înainte ca moartea să-înghețe
apoi
s-a așezat în mine
ceva încurcat între
generozitate și egoism
şi izgonindu-mă din sine

am privit dinapoi
(aproape nimic nu mai aveam)
singurătatea imanentă
bătută în cuie pe
perete
mie, atât mi-a rămas.

ai plecat 

și în față e sufocarea 

mută
ea, nicicând nu te strigă
înapoi.

Oana Anca Mihaela Glasu (n. 13 septembrie 1975, Corabia): A absolvit Facultatea de Filologie, secţia Lingvistică din cadrul Universităţi din Tirana, Albania (2001). În 2003, în cadrul aceleiaşi universităţi, a obţinut diploma de Master în lingvistică. Este colaborator permanent al revistei OltArt, în care publică articole de specialitate şi poezie. A colaborat cu revistele Sintagme literare, Spaţii Culturale și Caligraf în care a publicat poezie şi traduceri din limba albaneză. Este prezentă în antologia „Cuvântul care uneşte” (editura Hoffman, Slatina, 2018), publicată sub coordonarea profesorului şi scriitorului Constantin Voinescu. În 2018 a obţinut premiul „Euterpe”, în cadrul Festivalului Naţional de Poezie „Panait Cerna”, Tulcea, ediţia a 44-a.

Copyright © 2019 Oana Anca Mihaela Glasu

Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.