MARIN BADEA

uomo noir

bate pământul cu pietre

bate-l cu crengi de alun

cu țepi, cu cât mai multă silă și cât mai multă îndârjire

cu pumnii

se va deschide, se va deschide până la urmă

o, câte păcate ascund măruntaiele tale

câte urme de răni suturate pe dinăuntru

plânse și aruncate cât mai în nelumină

nu e nici un ochi atât de lucid

care să reflecte

atâta lehamite

atâta pusti,

atâta însingurare

cum e apa aceasta pe care infinit de singur o traversezi

d-aia te întreb: 

pe unde ai fost, pe unde te-au purtat picioarele

pe unde ți-au putrezit oasele

păcatele, plânsul și râsul, grimasele și nefericirea

ce ai iubit și, până la urmă, cu câtă intensitate

ce sân ai mângâiat și ce gură ai acoperit cu săruturi

noaptea în foc, noaptea în foc

sub luna crescută ca un furuncul pe cer

ca un tabernacol în chilii demult părăsite 

ce înger ai legănat pe picioare

ce fel de casă ți-a crescut din trup

ce fel de arbore ți-a ieșit din alungirea nefirească a degetelor

ce fel de ninsoare, ce fel de aură, dracule,

de la linia asta din palmă până la linia asta din suflet

cine să te mai plângă acum,

singur ai fost la facerea lumii și la fel ești și în ziua aceasta, cea de apoi

în ceasul al doisprezecelea

când dumnezeu e pregătit să tragă obloanele

e pregătit să fugă pe-un munte deja pustiit

e pregătit să cadă în hohote

asta îți spun:

câtă lumină, tot atâta alienare

mort ai fost și, iată, ai înviat

nu ai știut până acum, mort ai fost

ți-ai plimbat hoitul prin lume, l-ai lăsat să facă reverențe

câteva doamne ți-au răspuns fluturând din gene

extrem de misterios

desfăcându-și picioarele,

sunt uomo noir, uomo ultimo, uomo infernale

vin de la capătul lumii

și caut celălalt capăt

acolo unde ploaia cade de-a curmezișul

unde cresc prigoriile direct din pereți, sub glet

în armătură

acolo unde noaptea e un șarpe constrictor

gata să te înghită

unde marea nu te-a încăput deși atât de mult ai iubit-o

femeia ta a fost, femeia ta care ți-a născut, în cele din urmă

o insulă de pucioasă și fum

stearpă ca toate mamele care și-au ucis pruncii trimițându-i în lume

s-o clatine, s-o acopere, s-o posede

mort

mort ai fost și, iată, în ziua a 7-a, din luna noiembrie, în anul 2017 după hristos

ți-ai deschis ochii,

ai reușit, în cele din urmă, să vezi

sub soarele mic, într-un strat de ceață aprinsă

nimic nu e mai frumos decât un drum

care sfârșește în pustietate

robinson

degeaba plângi

în spatele tău se înșiră

corul celor fără suflet

corul celor stingheri

izolați, emotivi

al celor ce pufăie, da 

din degete, din pori, din tălpi

heruvimi cu buze arse de nicotină

heruvimi mereu apatici

zilele lor norocoase sunt

cele în care timpul nu se repetă

bila albă înseamnă că mai pot trăi o dată

la fiecare bilă neagră ieșită vei escalada un zid 

construit în interiorul altui zid

și tot așa

până la facerea lumii

fumul să se aleagă de locul în care au călcat tălpile tale

praful să se ridice în spatele atâtor plecări neprevăzute

femeile toate pe care le-ai lăsat să te aștepte

veac după veac

îți cer ca pulberea pe care o străbați

să îți fie hrană,

numele pomenit în veci

nu mai ești 

atât de uscat de dinăuntru

plângi pentru lipsa de înțelegere a celorlalți

golul în care te refugiezi

e grădina ta cu magnolii 

locul tău secret 

insula care va face din tine un robinson pregătit să urce pe cruce

corul celor prin care poți privi

ca printr-o fereastră care dă într-un vacuum

te urmează în această expediție

vei înmulți peștii, vei multiplica pâinile

undeva e un cap al bunei speranțe 

care așteaptă să fie descoperit

mic pe dinăuntru

mereu închis

mereu constrâns

așa îți construiești viața

meticulos

îți spui că fiecare detaliu e important

o simplă bătaie de gene

poate acoperi o inimă

un simplu spasm

poate provoca un cataclism

ceva mai târziu

în spatele tău se înșiră

bestia care ai fost, bestia care te pregătești să devii

omul negru 

care lapidează heruvimi cu buze arse de nicotină

fugit într-un exil 

pe care ți l-ai programat cu infinită minuțiozitate,

în tine cauți drumul

în tine cauți malul pe care să te refugiezi

te așteaptă cu toate eșafodurile pregătite

uite funia ta

uite funia ta

degeaba plângi

te va iubi până în ultima clipă

restul zilelor tale

solitudinea e un fel de râu înghețat

un fel de timp care naște frisoane și temeri

un fel de suflet peste care s-a prăvălit nepăsarea

nu mai poate înflori nicicum

nu te atinge

nu te leagănă

nu te poartă pe brațe

nu te adoarme

nu poți acoperi zvâcnetul ei cald

cu răsuflarea ta mereu apatică, de om care a murit demult

te debarasezi de lucruri, de praf

de asfințitul pe care-l aștepți totdeauna 

cu inima ticăind pe furiș

nu frica e cea care îți dă o stare de bine

nu lumina coborând înghețat din camera de reanimare

etanșă, copleșitoare, gata să te întâmpine

nu sentimentul că te-am pierdut, e inutil să cauți acum

sensuri pentru fiecare zi mereu dilatată când tu te simți atât de stingher

te hotărăști că e suficientă lehamite în jur

ca să mai încapă toată sila aceasta

nu ai regrete, oricum e prea târziu ca să îți mai pară rău

în viața asta nu ai luat nimic în derâdere

ești cel care necrozează umbrele pe asfalt

cel care are suficient aer pentru cei care nu mai pot respira

în josul plămânului stâng, chiar sub inimă, ai o pată 

un fel de hartă a morții

dă-mi mie restul zilelor tale

dă-mi palma ta dreaptă 

acolo unde linia destinului 

se întrerupe

brusc și fără o explicație plauzibilă

voi fi tot aici

când vei vrea să-nflorești

în cele din urmă

măcar ai zâmbit

așa cum zâmbești când privești soarele prin genele unei femei

cochet, misterios, totdeauna ca o promisiune

care nu se va întâmpla vreodată

și te saturi, în cele din urmă

te saturi să fii cel care seamănă cu farul de ceață pentru zborurile eșuate ale liliecilor

te saturi să fii numit paznicul străzilor când străzile sunt șerpi gata să năpârlească 

pregătiți pentru o nouă metamorfoză, pentru o nouă ademenire, pentru un nou păcat capital

soarbe din sângele meu, iar sângele ăsta, în cele din urmă, te va ucide

te saturi să numeri plopii și plopii să fie întotdeauna anxioși și impari

te saturi să fii un veșnic intrus prin destinele altora

prin destinele iubitelor tale de împrumut

cu care ai trăit câteva convulsii, câteva luni asimetrice măturând orașe străine

câteva vise care te-au uscat pe dinafară

care te-au primenit pe dinăuntru

viața ți-o derulezi ca și când altcineva trebuia să trăiască în locul tău

un animal de pradă, cu sânge rece 

un animal diform, plin de gheare și mușchi

gata să sfâșie orice urmă de tandrețe

când tandrețea e numai un spasm involuntar pentru cel care are plumb topit peste suflet

te saturi să fii cel care sună din goarnă, ca arhanghelul mihail

și să nu mai fie cineva care să aștepte o altă apocalipsă

un alt război dintre negru și alb

dintre ură și ur-let

dintre moarte și o altă moarte

dintre moliile aterizând forțat pe neonul din baie, deasupra oglinzii

unde tremuri cu lama în mână, decis, indecis

speriat pentru ceea ce va urma

te saturi să-ți numeri zilele și zilele tale să fie o linie albă, pe un monitor ecg300, cu port usb direct pe vena jugulară, pe care apeși, tot apeși

te saturi să numeri pereții și totdeauna să fie mai mulți, mai înalți și mai strâmți

ca-ntr-o tulburare obsesiv-compulsivă

în care te simți atât de perfect 

e bine, e bine, e bineee

te saturi, în cele din urmă, de cel care ești

vine o noapte în care tot ce poți face este să fugi sub prag 

e locul tău secret

stai acolo și aștepți ca întunericul să fie viu, tot mai viu

un fel de pastă vâscoasă gata să te acapareze, gata să te primească la piept

gata să-ți dea din aerul ei

respiră, respiră odată cu mine

omule cu destin de-mprumut

omule cu destin atât de amorf

dar măcar ai zâmbit

așa cum zâmbesc cei care nu mai au nimic de pierdut

hotărât, grav, amenințător

ți-ai pus un alt chip în care vezi soarele prin genele unei femei

visezi la o zi în care vei desena lumea în culori pastelate

în care ura ta va seca, în care dragostea va fi o formă de alienare atât de gravă

încât va trebui să-i închidem pe cei îndrăgostiți în ospicii

soarbe din sângele meu, iar sângele ăsta, în cele din urmă, te va ucide 

îngerul tău păzitor

nu a mai putut suporta și, în cele din urmă

s-a hotărât să te trimita

la dracu

jasmine tea

cum oamenii devin născociri

despre ceea ce nu vor fi vreodată

nici aer, nici lumină, nici cruce pe care

la nesfârșit, să urci

să te simți extrem de util

tuturor celorlalți

dumnezeule mare, îți spui

lasă-i cu ape care se învăluresc tot timpul 

sufletul lor să nu se poată vedea

decât prin ochii celorlalți

și în nici un alt fel de oglindă

fără chip să fie

fără trup

doar spirite vii care pot mișca lucrurile

anotimpurile, singurătatea

lasă-i să lumineze din interior

să se vindece astfel

interiorul lor să fie un fel de biserică

de unde toți sfinții demult au fugit

toate rugile, toată pocăința

fiecare cu felul lui de a străluci 

în imensitatea asta de negură

în imensitatea asta de tristețe

aproape materială, pe care o vezi

nevălurită în toate apele pământului

cum și apele sunt născociri ale ochilor

precum sunt lacrimile născociri despre tristețe

despre frustrare și teamă

cum și aripile sunt născociri ale zborului

cerul a avut nevoie de păsări și și-a închipuit păsările

atât de simplu a fost

să fie păsări, a spus, și a fost ziua a cincea și uite cum aerul a început să își dovedească

utilitatea

cum stăm amândoi

eu - atât de rigid

tu - atât de neverosimilă

două născociri despre ceea ce nu vom fi vreodată

câmpii pe care, în înserare, rătăcesc închipuirile noastre

și urlă că sfârșitul e din ce în ce mai aproape

împăcați-vă, oamenilor

prima dată cu voi înșivă

a doua oară cu toți ceilalți

e o întâmplare că suntem împreună

aici și acum

în clipa asta care se îneacă în toate oglinzile apelor care nu s-au ridat

câtă însingurare,

câtă mâhnire

câtă sfântă și imensă resemnare

ca și când ți-ai ști data exactă a morții

data exactă a propriului eșec

și câtă neputință mai poți cuprinde

câtă parte umană din tot ceea ce devine firesc dar, în cele din urmă

atât de neomenesc

ascunzi pe dedesubt

un fel de diavol care atât de mult a plâns

până s-a transformat în femeie

jasmine tea

între doi oameni care s-au închipuit unul pe celălalt

despre toate acestea nu am apucat să-ți vorbesc

nici despre cum mor visurile înainte de a prinde contur

care sunt închipuiri ale nesăbuinței lor

ale propriilor însingurări

ale propriilor eșecuri

nici despre cum suntem mici suflete care cred că fericirea

e atunci când atât de aproape suntem unul de celălalt

că îți pot vedea respirația

în vreme ce eu nu respir

nu aerul e cel care lipsește în jur

ci oamenii care nu vor să fie altceva

născocind povești despre ei, despre ceilalți, despre vini mai mult sau mai puțin

închipuite

altfel nu ar mai fi ei

despre toate acestea nu am apucat să-ți vorbesc

nici despre cum crește îndoiala în sufletele părăsite

nici despre cât de oameni sunt oamenii mici

despre cât de neoameni sunt oamenii mari

despre cum înfloresc, peste vară, a doua oară, salcâmii

dar numai în cimitirele de unde au fugit toți morții

despre născocirile mele

despre ceea ce nu voi fi vreodată

un fel de drum

care șerpuiește

printre ciulini

și care dă

într-o râpă

freezing rain

dacă-ți tremură genunchii, abține-te

dacă-ți clănțăne dinții, suportă

și numeri:

o bătaie de inimă, altă bătaie de inimă

o fluturare de pleoape, altă fluturare de pleoape

computerul tomograf e un aparat care te ajută să levitezi, înger ridicol

visezi câmpuri de maci și prigorii

asta ascunzi

uite-ți nefericirea 

o masă vâscoasă inoperabilă

fapt:

nu știe să gesticuleze

în ritmul cardiac al celui care are tensiune oscilatorie

nici nu vorbește, ceea ce auziți 

e zgomotul făcut de umbrele

care se simt năucite de atâta singurătate

care vor să plece și să fie și mai

singure

ca la facerea lumii, ca la sfârșitul ei

un fel de nesfârșită solitudine,

un fel de singurătate apocaliptică

și taci

și vorbești în timp ce taci 

cu atâta intensitate

cu atâta încrâncenare

dacă-ți tremură genunchii, încă ești viu,

dacă-ți clănțăne dinții, încă ești viu,

bestie

tavanul e un fel de nor

prin care speri că te vei putea strecura

vreodată

la fel cum intră

frica

în cei care așteaptă și știu că nu mai au nimic

de așteptat

bate și vezi că nu e nici un fel de ușă

împrejur

la fel cum oamenii devin aure

ale unor lumânări

topindu-se din picioare

la fel cum nu poți cuantifica o fluturare de pleoape

e un gest de o intimitate care te copleșește

în timp ce tremuri

în timp ce ești o masă vâscoasă inoperabilă

în timp

ce-ți spui

că toate câmpurile de maci, toate prigoriile

au trăit

special pentru tine

în timp ce îți e frig

tare frig

un frig care nu se mai sfârșește

Marin Badea (n. 30 octombrie 1969, Medgidia): Membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România. Activitate gazetărească în județul Călărași: Pământul (1991 – 1996), Accent (1996 – 1997), Observator (1998 – 2000), Gazeta de Călărași (fostă Gazeta de Sud și Gazeta Linia Fierbinte, din 2000 și până în prezent). A fost distins în 2014 cu Premiul "Simbol Cultural pentru Călărași". Marin Badea a debutat editorial cu placheta Alienatul Octombrie (editura Alas, Călărași, 2005).

Volume publicate:

Alienatul Octombrie (plachetă, editura Alas, Călărași, 2005)

Cronici elective (pamflete, editura Alas, Călărași, 2006)

Povestiri lapidare (reportaj de presă, editura Alas, Călărași, 2006)

Melancolii și alte pedepse (mini-roman, editura Alas, Călărași, 2007)

Fotografii de duminică (reportaje de presă, editura Alas, Călărași, 2007)

Hârciogul de agheasmă (publicistică, editura Tipart, Călărași, 2008)

Anotimp carnivor (plachetă, editura Tipart, Călărași, 2009)

Cronica tragediilor mărunte - povestiri de cartier (editura Artprint, Slobozia, 2011)

Ziua în care iepurele era plecat de-acasă (roman, editura Artprint, Slobozia, 2012)

Erau zarzării-nfloriți, când eram îndrăgostiți (reportaj de presă, editura Artprint, Slobozia, 2012)

Abia mai încapi în această depresie (versuri, editura Grupex, Călărași, 2013)

Melancolie de sticlă (versuri, editura Vinea, București, 2014)

Cronici (reportaj de presă, editura Metamorfosi, Slobozia. 2016)

Oameni și iepuri (roman, editura Vinea, București, 2016)

Trianon Hotel (versuri, editura Vinea, București, 2017)

Blog personal: marinbadea.ro

Copyright © 2019 Marin Badea

Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.