RADU GYR - ADEVĂRURI SIMPLE DESPRE POEZIE

Presa culturală românească interbelică a fost una foarte activă, plină de idei și de  argumente, împărțită în principal în două grupuri de idei: un grup care promova valorile tradiționaliste, care susținea că este important să ne păstrăm tradițiile, obiceiurile și că trebuie să construim societatea românească modernă în funcție de caracteristicile naționale (religie, credințe, mentalitate și tradiții); un al doilea grup susținea că este importantă alinierea societății românești la modul european de gândire, la valorile și la mentalitatea occidentală.

Paginile acestor reviste reprezintă un segment important al literaturii române – dar nu numai al literaturii – insuficient explorat încă. Pentru a vă convinge, vă voi spune că doar că în numărul revistei “Universul literar” din 5 martie 1938 semnau articole, texte literare, cronici sau poezie Ovidiu Papadima, Ion Agârbiceanu, Haig Acterian, Al. Paleologu, Traian Lalescu, Cicerone Theodorescu, Ionel Teodoreanu, Vintilă Horea, Simion Stolnicu. Dar și Radu Gyr – autorul articolului pe care selectat azi pentru voi (notă: în transcriere am păstrat ortografia originală a textului):

     ADEVĂRURI SIMPLE DESPRE POEZIE

  ‹‹ Am mai rămas un cerc foarte restrâns de iubitori pasionați ai poeziei autentice. Aș vrea s'o revăd înscăunată în domnia ce i se cuvine; aș vrea s'o văd redobândindu-și sceptrul de foc și – cenușereasă uitată pe-o vatră străină – aș vrea să știu că i se readuce condurul bătut în argint, pierdut la balul din basm şș găsit de prințul în zale.

  Dacă bănuesc, pe tâmplele poeziei, mirul divin cu care a fost unsă de dincolo de noi, recunosc în ea sublimarea și elevarea desăvârșită a artei. E arta, cu tot soarele ei interior concentrat în versuri, cu toate orhestrațiile ei terestre și siderale, cu tot fluidul și cu toată taina ei.

  Poezia e - hotărît - superioară şi muzicii şi picturii (cu toate efectele ei cromatice), și liniei efebului grec, ce curge, lenevoasă, în marmură caldă. Fiindcă ea le îmbină armonic, pe toate. Orice s'ar spune și oricât ar fi încercat noile forme de expresii lirice să spargă mitul ritmului și să închipuie un alt mister, negând armoniile și unduirea, poezia adevărată rămâne foșnet de harfe lăuntrice și orgi exterioare.

  Sensibilitatea e muzică; cuvântul în el însuși și'n legătura lui sintactică e muzică. Muzică și culoare.

  Există o armonie de dincolo de cuvânt, așa cum circulă el, obișnuit, printre noi. E o muzicalitate de dincolo de sens și de mecanica exterioară a versului. Cuvântul își pierde de multe ori, valoarea lui fixată, devine mobil, susceptibil de sensuri și de interpretări noi; peste noțiunea habituală pe care o reprezintă, el devine armonic prin sunet, respiră o valoare nouă și e capabil de a emana el singur o imagine sau o cromatică, indiferent de raportul lui logic sau gramatical.

  Efectului melodic, aproape incaracterizabil, dar prezent în sensibilitatea acută, i se alătură, așa dar, efectul pictural: cromatica expresiei și coloritul nou, cu joc de nuanțe, al imaginii, - imagine care poate merge până la sugerarea unui tablou de dincolo de realitate, accesibil nu prin verificarea strictă a verosimilului extern, ci prin rezonanța pe care o produce pe coarda unei sensibilități de înaltă tensiune.

  Imaginea, oricât ar trece în planul irealului, se încheagă ca posibilă în sufletul cultivat al lectorului, altoindu-se pe necesitatea lui interioară de vis cu orizonturi enorme şi cu accepțiuni de fenomene străine realului strict. Cu alte cuvinte, imaginea poetică nu este obligată să reproducă, frumos, un peisagiu din natură; ba, dimpotrivă, ea produce efecte estetice mai adânci când răstoarnă realitatea externă, în vis, refractând-o și reflectând-o, variabil, în oglinzi lăuntrice, după anumite și stranii legi optice ale sensibilității...

*

  Poezia cea mare este, în primul rând, emotivitate, muzicalitate și plastică. Din aceste fenomene estetice ale poeziei, cu rădăcini înfipte într'un paradis mistic intern, va undui, caldă și nouă, emoția estetică. Emoția estetică - adevărată cuminecătură a spiritului prin artă, doar bănuită de Aristotel în acel „catharsis" al său, confuză pentru foarte mulți critici științifici și istorici în frunte cu Taine și Siebeck, - se desprinde numai din marea poezie devenită cleștar artistic.

  Opera de artă lirică e un complex de sensibilitate, muzică, plasticitate, vis, toate fiind sudate, subteran, prin pasta unei armonii isvorîtă dintr'un element mistic, imponderabil, dar adiat pentru antenele sensibilității pregătită estetic...

  Ceea ce în mod obișnuit numește critica „idee" sau „concepție" și „sentiment clar", sunt numai cadre și axe în mijlocul și'n jurul cărora s'a topit fremătătoare, sesisabilă, dar aproape indefinibilă, autentica poezie.

  Nu-l iubesc pe liricul Eminescu numai pentru „filosofia" lui. Nici numai pentru „gândirile" lui grele de sevă. Îl las să-l iubească pentru aceasta filosofii, spiritele didactice și... profesorii de literatură. Îl iubesc pe Eminescu pentru șuvoaele de mare sensibilitate care gâlgâe în lirica lui; pentru marile lui zbateri de armonii; pentru toate azururile și mările și violoncelele lui de maestru cu fruntea în zenit. Îl iubesc pentru îmbinările noi de imagini și orizonturi; pentru tehnica nouă pe care i-a dat-o expresiei; pentru cuvântul pe care l-a vrăjit, cu mâini de argint, și l-a făcut flacără, piept de vultur, ocean, glesnă de ciută sau frunză susurată în lună... Pentru „gândirea" lui adâncă, pentru sensul lui „filosofic", îl admir pe urmă, și nu ca poet, ci ca profund cugetător.

  „Scrisorile" sale, de pildă, mă farmecă, întâi, prin poezia absolută, - și apoi, abia, mă interesează satira lor filosofică.

  De aceea, mulți dintre poeții, sclavi numai „gândirii" și „concepțiilor", rămân externi adevăratei poezii. Retorici, didactici, ei sunt gânditori și flosofi dar nu poeți. Așa se întâmplă cu Vlahuță și cu Cerna - și, uneori, chiar cu Coșbuc -; așa s'a întâmplat cu satirele lui Horațiu și Juvenal, cu “L'art poétique” a lui Boileau, cu Florian şi Chénier, cu Sully Prudhomme și, adesea ori, cu Alfred de Vigny...

  Pentru că poezia nu e simplă concepție. Nu e îndemânatecă arhitectură ideologică. Ci infinit melodic, pogorît în emoție, în sensuri, în cuvinte. După cum nu este nici - repet - simplă fotografie după natură, copie secundă a copiei prime.

  Există, puternic, un conflict permanent între natura reală și artă. Arta e răsturnare. E strămutare de sensuri şi noțiuni, creație de lumi noi cu circulații libere de comete și aurori boreale, transfigurare de valori. Mai ales poezia.

  Ea nu trebue să imite, ci să creieze. „Poezie înseamnă a boteza lumea din nou", spunea, minunat, zilele trecute, Dragoș Protopopescu, într'un articol...

  Într'adevăr, poezia împrumută de pretutindeni, din ambianțe și transcendențe, din real și din mister, culori și motive și le frământă cu vis și sensibilitate pentru un aliaj nou. Pentru un al treilea tărâm, de materie și spirit, cum îl gândește just în „Integralismul" său, d. M. Dragomirescu.

  Dar deși lume nouă, tărâm aparte de vis, poezia nu poate fi definită numai prin această formulă. Poezia e mult mai mult. Și orice definiție, ori'ce formulă pe care i-am acordat-o, are, pentru mine, valoare de hotar restrâns, riscând de a fi denunțată, odată și odată, ca anacronică sau ca eronată.

  Poezia nu e numai simetrie, coordonare și precizie, reprezentând generalul necesarul, ca la Aristotel. Nu e nici simplă copie secundă a ideii divine, reflectată întâi în natură, - nici simplă dependență etică, precum Platon. Nu e nici numai alfabet convențional de simboluri, ca la Benedetto Croce, - după cum nu acceptă să fie redusă la un absolutism de existență numai în sufletul conceptiv al artistului, ca la Hegel. Ea nu e, iarăș, rezultantă a unui moment,  unei rase și a unui mediu, ca la Taine, ori simplu fenomen psihologic, ca la Siebeck. După cum nu mă mulțumește definiția necompletă a lui Verlaine: „rien, rien que la nuance, de la musique avant toute chose...", depășită prin însăși complexitatea poeziei. Este, deasemenea, limitată concepția abatelui Bremond care nu admite decât o „poezie pură" în sensul unei incantații ce elimină din ea orice afectivitate lucidă, orice fibră de intelectualitate, orice rafinerie de tehnică externă, și o lasă îngenunchiată în fumul de tămâie al unei stări de rugăciune interioară.

  Și ar fi, iarăși, comic, să punem temeiu pe definițiile dadaismului și suprarealismului, primul voind să facă din poezie „o revoltă totală până la Anarhie”, un act de „întoarcere la inconștientul pur", - iar secundul văzând în poezie o „eliberare a subconștientului" și o funcțiune de „automatism psihic pur", așa cum o gândea André Breton...

  Poezia e infinit superioară tuturor acestor formule - solemne ori superficiale - din care evadează, după cum a evadat din dogmatismul și canoanele lui Boileau.

  Hotarele de aur ale poeziei sunt mult mai largi. Complexul ei de sensibilitate, armonie, plasticitate, își adaogă fiorul mistic, stările de vis, simbolul și sugestia, hipersensibilitatea de dincolo de cuvânt, noțiune, sens, - rafinamentul nuanței, forța expresiei, cromatica vocabularului, muzica exterioară și misterul intern.

  Plecată, ca obârșie, dintr'un act de trăire profundă, poezia „botează" o lume de dincolo de cunoașterea externă imediată și de procesul afectiv lăuntric. O lume care se dospește sub o ploaie de stele căzătoare, creind orizonturi și constelații proprii.

  Astfel născută, poezia triumfă asupra lumii imediate și, în consimțământul tacit al primitorilor de poezie, înfrânge adevărul și etica, dărâmă axiomele și legile, îngenunchiază știința, sfarmă dogmele și cunoașterile noastre și, într'o admirabilă răsvrătire de aur și diamant, pogoară pe planeta noastră aștrii și casiopeele, cu locuri cerești fixate de astronomi, și face să se ridice în capricorn florile şi gândacii catalogați cu grije în ierbare și'n insectare.

  Marea și autentica poezie trăește dincolo de școli și de curente literare, dincolo de hermetizarea ei în formule și etichete de suprafață.

  Marea poezie calcă dogmele școalei și trece peste efemer. Îngrădind-o și judecând-o taine-ian, după metodele lui Sainte-Beuve ori ale lui Dobrogeanu Gherea, sub raportul determinărilor și conjucturilor restrânse, sau sub unghiul curentelor sociale și al mișcărilor literare, riscăm să ni se joace farsa pe care a jucat-o Fernand Gregh unui public pedant, acum câțiva ani, la Paris. 

   Conferențiind despre aportul poeziei noi, a recitat câteva fragmente de-o armonie și o plasticitate cu totul inedită, cerând apoi auditorilor să-i descopere numele poetului. Bine înțeles, numele pronunțate au fost exclusiv cele ale poeților moderni, inovatori de expresie: Mallarmé, Claudel, Valéry... Și Gregh răspunse, cu zâmbet tolerant: „Mais c'est Victor Hugo!" ›› 

(RADU GYR – UNIVERSUL LITERAR – No. 3 – din 5 martie 1938)

Citește și: Radu Gyr - Atelier de poezie la Elena Farago