DRAGOȘ VIȘAN

suntem mici stânci translucide. încă

.
în coșmarul meu din miez de noapte
vedenia mă năpădi exact cum
crocodilul negru cosmic
face gargară cu nisip...
.
prietene din altă țară îți spun șoptit nu-i
de glumit nu-i de trăit mai mult
am avut o revelație atee cică
deși sunt un foarte păcătos cretin creștin
.
din zărirea unei alte lumi după zece secunde
m-a cuprins nu doar orbirea bruscă
ci sentimentul lui friedrich nietzsche
după ce Christ a fugit lumea a orbit
.
aceste nebunii chiar nu-s artificii poc poc
zdrum zdrum sfâr sfâr buuuum bum
zări simțite ori gândite din nesomn
ci întrevederile unui alt adevăr
sunt fețele reale cele mai întunecate
peisaj cu oameni atinși de beznă
oameni mici stânci fără arbori iarbă aer
peisaj cu patimi rele de pantere și perdele
cenușii kaki de camuflaj cu țevi spre noi
în munții cei afgani din spania grecii italii
dar de iertat oricând pentru cercetași

neblocați în trecut / eram doi încornorați ciudați
.
odată eu nu eram deloc așa
n-aveam două mâini zece degete coate față plată
urechile zburau nările presimțeau viitoarele schimbări în rău
odată mi-a fost trupul de unicorn casă
.
ochii mei negri nu erau de-un căprui închis
antracit sclipitor îndreptat
doar spre ai tăi oriîncotro după himere îmi rătăceau
.
alergai așa de mult duhnind frumos tu
iapă inorog cu o lungime de corn
mai sprințară decât mine
prin crânguri sunând din țimbale surle și harpe
tu dansai neprinsă între copite
.
când nu mai puteam să țin ritmul impus
de-al tău zbor prin coroanele gorunilor și pinilor
cădeam amândoi din înalt cu boturile-aprinse
ochi în ochi ne mâncam piept în piept ne striveam
și ne scăldam în același veșnic izvor întinerind universul
.
coamele ni se împleteau
nu ca astăzi
desprinse una de alta
înotând prin atâtea regrete
.
câtă sete atroce și câtă cunoaștere a morții vorace
ne scurmă inimile în prezent
.
a venit în somnul de dimineață
unicul tău corn din depărtări neîntoarse
și mă ceartă prin vorbele viziunile tale
.
câte mistere de nespus la plebe n-am trăit eu prin tine încordat
ca să nu fie nicăieri încrustate nici în peșteri nici în sequoia
nici în cele mai ucigător de superbe dispărute pe veci stele
astronomii de azi nu știu că pe vremea noastră natura chiar era
”la musica brutal” prin ochean hiturile inorogelor se mai aud rar
.
primejdii oribile ne pândesc în fașă
în junglele metropolelor se moare de plictis răutate ori spaimă
orașul cu țepușe nezărite din sticlă desprinse
ar vrea să ne tot săgeteze alergările în zig-zag
acum fugărim scopuri meschine
timpul a vrut să ne facă alte destine
alte lumi alte căderi în păcate
.
orașul gigantica lăbărțată caracatiță
cu mii și mii ascunse tentacule ventuze ca
privirile de hiene
cetatea-n ruină camuflată de noroaie submerse
abia se mai mișcă-n duminica decăderii
.
lianele oceanelor știu să se pitească în semenii noștri pierduți
și ei ca noi doi
mlaștini fetide ori dune perverse
se întind la nesfârșit
să înhațe...

ornitolog alungat la malul spart

.
pe-un fluviu de oriunde dus spre moarte
în Nordul depărtat plecat
către o mare rea necunoscută
niciun albatros în jur
nu se-ntrezare-n repedea ninsoare
atârn în frânghii
aplecat să văd ceva
velierul se tot zbate
ocolește pe cât poate gheața de la mal
valurile încrețite oase îmi arată
pe unde să răzbat
din când în când îl urnesc din loc
și la edec dar și trăgându-l
mai spre cursul fluviului
dintr-un rezistent caiac
.
din an în an cobor pe stânci
la un alt mal dinspre ghețari
cobor prin mine
tot navigând și-n somnuri
nici nu miroase a mâluri
natura a avut lepră
s-a scuturat de piele
nonculori tot anul
iar uneori culori
abia-nțelese
negru roșu & gri-nchis
cu oranj pe-alocuri galben
limbi apocaliptice alb scrum
revăd de la uriașe bătălii
ruine păsări dispărute
din lumea cea apusă-a
sovietelor socialiste
epavele cu morții-n
submarine nave iuți
blocuri rupte CET-uri prăbușite
șosele-nghițe de taigale
șenilele de tancuri rupte
carcasele sunt scufundate
.
mi-am luat echipamentul să rezist și șapte zile
atâta mi-am propus să stau la cerc polar
.
sfârșit de an
stau izolat de răsuflarea
ce vine dispre-agonicul continent
miroase-aici a ultime declarații de măcel
a cimitire viitoare și-a cadaverice pustii
.
în cort în sac visez întâia noapte că
înot și sar
printre vapoare lungi ori mici
încărcate vin șlepuri
cu regrete și nevoi încrustate-n bolovani
(ultimii supraviețuitori ce m-au exilat
au și ei aceleași boală ca mine lepra
dar încă nu o știu
au început să se ascundă
să-și scarpine și scalpul și coastele
și pieptul și degetele
și dosurile și podurile palmelor
în curând le va cădea părul parțial
iar cu bucățile de piele vor umple coșul
chiar falangele la urmă o să cadă
și-apoi câte o mână un picior
se vor desprinde din ei)
acesta e singurul meu coșmar
.
iar eu îmi instalez a doua noapte-aparatura
vreau să surprind pasărea miazănoapte
nimeni n-a fotografiat-o măcar până acuma
dar știu că este pe aici și o presimt
îmi țin cotul drept aproape rupt în mâna stângă
și-mi spun ”totu-i sub control” dar voci
de prin ghețarii se sparg în depărtări spre pol
mă contrazic și râd hidos
”o să prindă pe aici rădăcini acest lepros”
”se-ngroapă de viu în malul spart”
”nu-l vezi și pe nătângul ăsta
crede c-o să reușească”
e purul adevăr
vă spun exact
.
a treia noapte văd miazănoaptea
cea mov
cu verde
și neagră
ca tăciunii din pupilele de foc
nu-i vis deloc
.
a patra noapte cu furtună-o pierd
văd două șlepuri naufragiu-ngrozitor
tot echipajul lor moare
disperat mă-ntorc la foc
îmi cad trei degete de la mâini și șase
trei cu trei de la fiecare picior
și e real nu e coșmar
.
a cincea noapte bolta e puțin mai albă
se risipesc norii ca gândacii am uitat să spun că
zilele aici sunt lungi nopți fără să vrea nici ele
ridică boturile să le mângâi
precum cei nouă pui ai vulpii argintii
flămânde pe care i-a înhățat în zori un vulpoi străin
chiar în bârlog lăsând un sărat-dulceag miros
moartea s-o întâmpine pe mama-ntoarsă de la mal
iar pasărea speranței noastre încă nu s-a arătat
.
a șasea noapte ia foc în depărtare ultima centrală
nucleară a colosului imperial din răsărit
și fabrica de propagandă a lui sputin-rasputin
ultimul falnic țar ieri asasinat
mare anarhie iarăși lupte
pasărea mea deodată la o margine de lume pe brânci
pe genunchii săi bordo vine la mine și tiptil
mi-aruncă piesă cu piesă când dorm
toată aparatura și mâncarea (conservele și apa)
în fluviu iar eu sunt ca paralizat
.
a șaptea zi când mă trezii
o privii în ochi este frumoasă
tare ca oțelul cu solzi pene-n curcubeu pe fond negru
nu-mi transmite indicii că ar vrea să se lasă prinsă-n cadru
are ochi destul de hotărâți însă de-o culoare indecisă
ce mă sperie e când se supără
trece-atunci mai dă cu ciocul la ultimii salvați de înec
de pe cele două vase naufragiate venite din delta dunării
regurgitează spre unii doar catran cu foc nestins
la alți disperați ce îngheață le dă din gât din piept un lapte
albastru și un fel de insecte ce le umblă prin corp
iar aceștia încet-încet deschid ochii mari și se ridică
sparg crustele de lepră
se leapădă de neștiință își supraviețuiesc
lasă reaua știință șerpii și balaurii din ei
își iau fluturii personali ce înfloresc din larvele vindecătoare
și voioși ei se urcă-n troici în grupuri de trei-patru
fluturii imperiali strămoși aruncă drept în față harta zborului
și pornesc pe noile tărâmuri ce-i așteaptă
se întorc mai puțini dar cântând de sărbători
.
a opta zi eu ornitologul cel nevindecat
după ce am însemnat aceste ultime cuvinte
le-am lăsat în sticlele legate de jur împrejur până-n dop
fedeleș ca să nu se spargă nici de stânci
și m-am tot dus către oceanul
dezghețat dar fluturii cei negri
cei republicani
pe care nu-i văzuse încă nimeni pe pământ
mă duc acum în zbor
către alte remorchere
de leșuri pline să m-așez și eu
frânt printre… iele
.
dar a noua zi
mă trezește ea
miazănoaptea
Iubita_Una
cu un fin sărutat
și mă strânge lin
după regăsire
întrebând ”de ce
n-ai stat acolo”
”de ce de ce de ce
ți-aș fi dat și ție
laptele ca
moștenire
de familie”
”așa suntem
și noi printre cei morți
dansăm tot mai dansăm
annie lennox `dracula`
și din guns n’ roses”

Note despre mine însumi:

Dragoș Vișan (n. 26 aprilie 1975, Tulcea): Cine sunt, sunt. Ce nu sunt, recunosc că nu-s încă! Și nu mi-e rușine să recunosc faptul că sunt scit dobrogean. Mai sunt și din acest oraș, Micul Istanbul-Paris, de opt-nouă ani. Aici am întâlnit-o pe Iubita_Una. Sunt un nescriitor, sunt un om obișnuit. A fi nescriitor, adică nedoritor de a mi se publica pe hârtie ori electronic vreun volum, ar trebui să-i intrige astăzi pe unii dintre oamenii din România.

Licențiat în Filologie din anul 2001, absolvent tot de-atunci a două facultăți, apoi și a două masterate umanistice. Cel de "Studii de Românistică" - cu 10 pe linie, promoția 2004-2006 la Univ. "Ovidius" Constanța - lucrarea "Experimentalism și autenticitate în romanele lui Mircea Eliade" (îndrumător Prof. Dr. Marin Mincu). De pe data de 10 iunie 2011 sunt doctor în Literatură română, Universitatea "București". Lucrarea mea este despre opera poetică și eseistică a lui Ion Caraion (îndrumători Marin Mincu până pe data de 4 dec. 2009, apoi Florin Mihăilescu). Am publicat mai multe zeci, peste o sută de articole, eseuri, recenzii în revistele literare din țară, din Munchen și Paris. Am prefețe, postfețe la multe cărți. Am debutat prin reviste literare încă din: 2007, ca poet ("Euromuseum", nr. 7, ”Cum pot trece îngerii noștri”) și din 2010 ca prozator ("Algoritm literar", nr. 2).

Copyright © 2019 Dragoș Vișan

Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.