DANIELA ACHIM HARABAGIU
Ți-am spus că te iubesc și ți-am dat
drumul,
În înălțimi să zbori către un alt
necunoscut
Și am păstrat din umbra ta parfumul
Și spinii trandafirului din inimi
petrecut.
Ți-am spus că te iubesc și te-am
eliberat,
Din strașnica închisoare a gândurilor
mele,
Fără să-ți spun că sufletu-mi rămâne de
răni însângerat,
Asupra cărora am presărat, magnific praf
de stele.
Ți-am spus că te iubesc și fără ca să
știi,
Ai preluat frumoasă,
teribilă, ștafeta
Neîntâmplată, a unei mari iubiri târzii,
Cu care-am zdruncinat și cerul și
planeta.
Ți-am spus că te iubesc, fără nimic în
schimb a cere,
Deși de-a pururi, în veci, cerșind am să
rămân,
Iubire închipuită, venin și deopotrivă
miere,
Fără să încerc vreodata asupra-ți vreun
asalt păgân!
Ți-am spus că te iubesc și ți-am spus
totul
Și ce folos de totul, n-ai fi știut, de eu nu ți-aș fi
spus,
Și daca-aș fi tăcut, la ce folos
secretul?
Ți-am spus că te iubesc. Ce dacă?
Naintea mea sau după, chiar zeci de guri
ți-au spus.
În
taină
Imaterială am fost, departe de-a știi,
Cum în zbor să-mi atingi sufletul,
Te-ai ascuns în carapacea cu lacăte mii,
Aparent, de mine să îți ferești
umbletul.
Te-am ucis în propria-ți vânătoare
pornită
Asupra-mi vulnerabilului, pământescului
eu,
Din confruntarea cu tine-am rămas,
pururi rănită,
Ca într-o farsă urâtă
a destinului greu.
Am să port mai departe peste veacuri de fum,
Amalgamul de vise, de trăiri și de șoapte,
Năzuința iubirii ajunsă la răscruce de drum,
De uitare, să nu se topească în vremuri deșarte.
Halucinantă himeră, tehnic, o hologramă
A chipului meu peste timpuri te
va-nsoți,
De vei vrea, să n-o poți prinde-n palmă,
Mângâindu-ți în taină, carapacea,
să știi!
Legendă
Din sufletul meu, o bucată,
În acest trup încorsetată,
Bântuie pe Acheron, râul tristeții,
În aval,
În amonte,
Nu știe dacă, în estuar ajunsă,
Unde râul e primit
De-a mării Ionice gura deschisă,
Dincolo de poartă să treacă,
Spre Tărâmul Zeilor.
În acest trup încorsetată,
Bântuie pe Acheron, râul tristeții,
În aval,
În amonte,
Nu știe dacă, în estuar ajunsă,
Unde râul e primit
De-a mării Ionice gura deschisă,
Dincolo de poartă să treacă,
Spre Tărâmul Zeilor.
Titania, regina zânelor,
Știind că noi oamenii, am ales
Libertatea de a încalca regulile,
Mă ceartă, reproșându-mi că
Nu am cerut permisiunea
Lui Poseidon, zeul Apelor,
Și e posibil să-i atrag mânia,
Să-mi tulbure apele
Sau chiar să-mi înfigă tridentul în coaste.
Știind că noi oamenii, am ales
Libertatea de a încalca regulile,
Mă ceartă, reproșându-mi că
Nu am cerut permisiunea
Lui Poseidon, zeul Apelor,
Și e posibil să-i atrag mânia,
Să-mi tulbure apele
Sau chiar să-mi înfigă tridentul în coaste.
Tentația către acest tărâm e teribilă,
Îmi va fi oare îngăduit să trec?
Cupidon îmi face drăcos cu ochiul,
Știe că m-am îndrăgostit de un Titan,
Dar Titania nu știe,
Nici eu nu știu,
Doar sufletul meu,
Pentru care ea face o vrajă,
Și suflând peste el zefirul,
Îl trimite în Câmpiile Elizee.
Îmi va fi oare îngăduit să trec?
Cupidon îmi face drăcos cu ochiul,
Știe că m-am îndrăgostit de un Titan,
Dar Titania nu știe,
Nici eu nu știu,
Doar sufletul meu,
Pentru care ea face o vrajă,
Și suflând peste el zefirul,
Îl trimite în Câmpiile Elizee.
Scrisori
din eternitate
De acum, așteptăm să ne aducă,
‘Nea Poștașul,
Scrisori din eternitate, scrise
De mame,
De bunici și alte neamuri adormite,
De cei a căror cădere au săvârșit
Pentru glie,
De tineri, de copii nenăscuți
Scrise pe foițe de aburi,
Împodobite cu miresme de lauri...
Încet-încet, se mută în cimitir satul,
Nu vor mai fi fete mari care s-aștepte
Scrisori de la iubiții lor plecați în
armată,
Sau copii să meargă la scăldat la
Sâi...,
Iar toamna la școală,
Căci, nu vor mai fi nici dascăli.
Nu vor mai rămâne
Nici capre, nici ciobani să le pască...
Încet-încet, se mută în cimitir satul,
Într-o tăcere surdă
Sau în muzica fanfarei de la Uda,
Cântată de o bandă înregistrată,
Trompetiștii uitând s-o mai cante,
Îmbolnăviți de boala somnului cel
veșnic...
În fața unui pluton de execuție
E satul, în care ne-am născut,
Condamnat la moarte veșnică...
Încet-încet, ne vom scrie singuri,
Noi, nouă înșine,
Scrisori din eternitate....
(poezii din volumul “O altă
dimensiune a sentimentelor”)
Daniela Achim Harabagiu (n. Slobozia Mândra, Teleorman): Scrie poezie de la vârsta de 15 ani (din anul
1985). A debutat în anul 1998 cu poezia „Plouă” publicată în săptamânalul
“Cetatea” din
Turnu Măgurele (la rubrica „Cenaclu”, săptămânal îngrijit de profesorul și poetul
Dumitru Vasile Delceanu). A publicat versuri în: Teleormanul, Caligraf, Lucefărul de seară, eCreator ș.a. Pe lângă activitatea literară, Daniela Achim
Harabagiu a realizat în jur de 100 de lucrări de pictură în ulei, tempera și vopsea acrilică.
Prezențe în antologii:
Suave minuni
înmiresmate (editura Napoca Nova)
Lacrima Dragostei (editura eCreator)
Primăvara
Cuvântului (editura eCreator)
Vara Cuvântului (editura eCreator)
Toamna Cuvântului (editura eCreator)
Iarna Cuvântului (editura eCreator)
Volume publicate:
Din lumea
trecerii (prefața Florea Burtan editura
Tipoalex, 2015)
O altă dimensiune
a sentimentelor (postfața Romeo
Ioan Roșiianu, editura eCreator, colecția Poesis, 2018)
Copyright © 2019 Daniela Achim Harabagiu
Utilizarea integrală sau parţială a
articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.
Leave a Comment