TONI CHIRA - ECLEZIACUL

1

A fost o vreme când toți încercau

din răsputeri,

să fie proști,

dar proști în cel mai profund mod posibil,

adică proști divini,

cu altare și cu temple

în care să vină să se parfumeze între ei

cu tămâie

sau cu bucăți de meteoriți.

Erau cât se poate

de frumoși,

de îngrijiți.

Lumea era fericită.

A fost vreodată o vreme când toți se străduiau

să fie proști.

O luau așa ca pe un leac,

ca pe ceva necesar.

Eu îi înțeleg pe cei de atunci.

Se dezintegrau bine în propria prostie

și era fascinant cum predau golul din creier

generație după generație,

precum într-un carusel.

A fost o vreme când noi toți eram proști

și eu eram mândru să spun asta.

Ieșeam pe stradă și din imnuri sau sonete

adresate vidului

nu mă scotea nimeni.

Se făcea o fericire stranie

și ne așezam la umbra ei,

cu toții proști,

cu toții sinceri,

atât de întunecați ca și un tăciune,

dar fermecători în marele nostru gol,

în marele nostru neajuns,

în prostie.

2

O pasăre mare și verde

spânzură cerul invers și îl taie

până când oul păsării verzi

devine de culoarea cerului invers,

iar noi ne batem ca doi nebuni sub cerul invers

și numai eu pierd veritabil.

Vine o prea bătrână și îmi măsoară moartea

de fiecare dată când o pățesc.

Erup ca un doliu sau ca un herpes peste toți

și ciugulesc laolaltă cu pasărea verde.

Se poate să nu înțeleg ceea ce mănânc.

Prea bătrâna devine de culoarea cerului invers

și mă întorc înspre ea ca să fiu convins

că poartă doliu sau herpes

după mine.

E un jos straniu, sadic pentru ceilalți.

Toți mă vor cârpi și mă vor întreba

și fiecare va întreba același lucru,

dar baba asta care n-are niciun gen

tot spânzurată de pasărea mea verde rămâne,

iar ei tot fără răspuns.

3

Răsare soarele și dă cu fața de asfalt.

Morții de ieri și cei de mâine coincid.

Au același număr de oase,

cu toții crăcănați și rupți în bucăți.

Se face că un malaxor antic îi așteaptă.

Eu și fratele meu colindăm colinele reci ale asfințitului.

El știe că urmează să nu mă mai întorc.

El știe că noi numărăm oasele noastre.

Nu îi mai spun nimic.

Ne așezăm sub crunta desfășurare a lunii

și redevenim ouă.

Ochii ni se aruncă în spațiul minții

și în goluri.

Părem transfigurați, eterici.

Soarele răsare și dă cu fața de asfalt.

Ne înclinăm după sunet.

Tăcerea devine acută.

Atunci vin din adâncul pământului și-ți întorc fața înspre mine de oriunde ai fi.

Trec prin granit și scheletul greu al stâncii se face praf.

Trec prin stabilopozi și marea se preface-n dune.

Ne plimbăm sinceri pe colinele reci ale asfințitului.

Curge o altfel de ploaie și sunt altfel de nori,

doar eu venind din orice trup m-aș afla

înspre tine.

4

E ziua în care scoatem gloanțele din oameni

și morții din vii.

Așezăm totul într-o vitrină.

Cumpărăm și vindem identități.

S-ar putea să apară o fiară precoce,

de-o sălbăticie gravă,

o fiară rănită de sunet trecând prin zgomot.

Nu băgăm asta în seamă.

Scoatem cadavre din cavouri

și le vopsim.

Le aruncăm în zăpadă,

direct în trecut,

direct în trecutul populat de zebre fioroase

ce se plimbau cu botnițe pe câmpuri și pe pajiști.

Ne descărcăm mitralierele în noi din empatie.

S-ar putea să avem nevoie să ne apărăm în fața celorlalți

cu propria moarte.

5

Se ridică pedantul clasei pe două labe

și strigă:

Nouă nu ni s-a predat dragostea, da' păi sexul...

Pe urmă se așază înapoi la catedră.

6

Fraților, ridicați-vă mâinile! Cade luna.

Întregul Cosmos cade pe vârful unei unghii.

Dimineața cad norii și Dumnezeu

e albastru și plin de viață. Se bronzează

sub aureolă. Capătă nuanțe ciudate.

Fraților, ridicați-vă mâinile și primiți-mă!

Bătrânii stau și fumează coceni.

Li se spune vaci și boi

și sunt animale rumegătoare.

Pe câmp e plin de ele,

dar pe câmp cade luna.

Vin copiii cu patru capete, plozii.

Călăresc cămile, beau lapte

și fumează coceni.

Fac duș în drojdie de bere.

Ei mă întreabă:

,,Vom demola și vom reconstrui lumea,

cum să distrugem totul?”

Le spun că nu există judecători adevărați în zonă,

iar procuror e unul urât și gras, diform.

Ei își aranjează corturile după adâncime.

Se adună pe câmp. Se hotărăsc să rămână acolo,

dar pe câmp cade luna.

Întregul Cosmos cade pe vârful unei unghii.

Seara cade zăpadă, cad stelele.

Eu îmi aprind coceanul și îl bronzez pe Dumnezeu în lumina lui.

7

Cineva mi-a curmat fericirea născându-mă

și nu înțeleg de unde atâta generozitate.

E liniște ca între doi corbi la Marna,

Iar eu mă despart încet de mine.

Continuarea aici: Ecleziacul

Toni Chira (n. 11 iulie 2003): Este Elev al Liceului Teoretic “Alexandru Papiu Ilarian” din Dej. A debutat literar în revista Cronograf. Volumul de debut: Scufundări în Styx (volum premiat de Uniunea Scriitorilor din Nord-Vest, 2018)

Pagina Facebook: Toni Chira

Copyright © 2019 Toni Chira

Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.