NUCU MORAR

Poeme scrise cu frica în sân

niciodată n-am știut să stau într-o cameră

să-mi potrivesc glasul la nivelul discursului

n-am știut ce să fac cu mâinile, mă încurcă

am vocea prea stinsă ca un plânset surd

și în plus transpir abundent emoție

îmbrăcămintea total neadecvata, vara prea gros

iarna subțire, niciodată cum trebuie

toți zic că sunt nepotrivit, să mă schimb

cum să mă schimb când eu altul nu știu

râd cu toți dinții cariați până în vârful urechilor

un poet… un poet neînțeles...

și-atunci mi-am închis poezia în mine cu lacăte

o pasăre cu aripi smulse strigând mută

din când în când mai pâlpâie o lumină

scriu poeme pentru un singur cititor, apoi le uit

de frica unchilor, mătușilor, verișorilor, vecinilor

oamenilor, trecătorilor, comercianților, cititorilor

mi-am vândut limba descoperită pe conformitate

un inginer cu lacrimile îngerului căzut în mine

și atunci am început să scriu

poeme cu frica în sân

Când a plecat tata

mi-am promis ca un legământ

să construiesc cel mai frumos poem

pentru

tatăl meu

când a plecat eu eram un copil de 38 de ani

dus bine pe la femei și înmugurit

cu ceva timp înainte îmi vorbise adânc

grav și neobișnuit despre explicații și sensuri

adevăr tăios ascuțit gata să-ți taie beregata conștiinței

o discuție lungă ca o mușcătură de trandafiri îndoliați

apoi a venit ziua, fatală, nepregătit, revoltat

nimeni nu mi-a spus nimic într-o conspirație mizerabilă

aveam să îmbătrânesc într-o zi cât tata

m-au împins să-i iau locul într-un lung șir de tați

care începe odată cu Tatăl ceresc

am vegheat mut o noapte neagră cu el în capela friguroasă

să mai învăț ceva, să înțeleg, mi s-a făcut rău

nu înțeleg nici azi cum a fost posibil așa ceva

cum a putut cineva care cunoștea toate tainele lumii

un portavion navigând îndrăzneț printre bărcuțe invizibile

să plece așa, fără regrete, liniștit, un zbor de cocor

lăsându-mă în urmă buimac într-o răscruce de vânturi

cu o viață de trăit fără busolă și aplauze

Bărăgan

o dungă orizontală pe retina ochiului

sus roșu de văpăi încinse,

jos galben de recolte unduitoare

și eu un punct minuscul pe tablou

arșița usturătoare și sarea din ochi de la transpirație

mai încolo o fântână stând în cumpănă

cimitirul satului uitat, năpădit de buruieni și cruci scufundate în pământ

mirosul de pâine caldă din căruța de la brutărie

oameni mânioși cu mâinile cioturoase care ridică sacii cu faină în spate

hoții de cai din vechime ajunși astăzi hoți de găini

ierni apăsătoare cu zăpezi apocaliptice care acoperă tot satul până nu se mai vede nimic

îngropați în caselel or ca în propriile morminte

vifor, crivăț, sfârșitul lumii

sărăcie pe garduri și în sufletele pustiite ale țăranilor

diamante ascunse în minele pline de noroi ale câmpiei

vreau să-mi dezgrop bunicii și străbunicii

moșii și strămoșii

să-i întreb cine suntem noi, de unde venim ca să știu unde ne ducem

uneori am amintiri care nu sunt ale mele

călărind cai mongoli pe întinderea deșertului Gobi

pe stepa bărăganului tot întunericul lumii e topit în liniștea timpului

care aici a stat în loc încremenit ca o statuie

zilele sunt neschimbate de la începutul lumii

nopțile sunt grele dar fertile, un cocon de mătase

din care dimineața răsare soarele pentru prima oară

mă trezesc noaptea speriat în casa mea din orașul comod

și-mi vine un dor de ducă pe câmpuri întinse cât toată viața mea

libertatea din cel mai pur și limpede izvor

să fug așa cum au făcut și cei ce m-au făcut

până cad obosit și împăcat la pământ, mă fac una cu pământul

să crească din mine pajiști verzi pe care să alerge caii sălbatici în toate zările

Sunt o fântână cu cumpănă

viața mea e un câmp de stepă brăzdat de fântâni cu cumpănă

cumpăna fântânilor se-nclină într-un balans de răscruce de drumuri

sau ca un răspuns la toate întrebările destinului

într-o parte o găleată de apă, în cealaltă un mănunchi de potcoave de cai morți

beau apă rece din adâncul pământului ridicată de ciutura făcută din lemn de cruce

sunt transpirat și nu am dormit de mulți ani

încercând să mă sculptez din interior într-o statuie echilibrată

să reziste gerului și viforului de gușteri nefericiți

gânduri aspre cad tangente pe conturul feței mele

șlefuindu-mă într-o pictură tridimensională a frământărilor

nu mi-a fost ușor, eu am venit de undeva din afara casei

dintr-o margine, dintr-un ungher, dintr-un pustiu

eu nu am avut un loc la masă, nici măcar în hol

am stat cu nasul lipit de geamul vitrinelor pline cu prăjituri

și cu puținul meu, am făcut totul să răzbat, cum am putut și cum m-am priceput

alții au fost mai norocoși, s-au născut în zodia șansei

au avut viața întinsă și lină, ușoară și generoasă ca o vacanță de vară

eu a trebuit să mă lupt pentru fiecare treaptă câștigată

uneori plătind cu suferință, sânge și zile din mine

duc în spate de mulți ani oameni povară

îi car după mine peste tot, plumb în oase și în inimă

trec zile și nopți, vlaga mea se scurge ca vinul dintr-un pahar răsturnat

să nu-mi faceți mormânt și cruce, să-mi ardeți trupul

cenușa să o împrăștiați în toate vânturile și ploile

să nu aveți un loc în care să-mi aduceți lumină

și să mă rugați să vă iert, netrebnicilor

Nucu Morar (pseudonim literar: nuculus; n. 1 ianuarie 1970, București):  Inginer, membru al cenaclurilor on-line Noduri și Semne și Qpoem; publică poezii pe site-ul www.poezie.ro  Nucu Morar a debutat publicistic în antologia Labirint literar de primăvară (editura InfoRapArt, 2018). Are în pregătire un volum de debut cu titlul provizoriu: Poeme scrise cu frica în sân.

Blog personal: nuculus – free opinion

Copyright © 2019 Nucu Morar

Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.