DANIEL BOZGA

PLEOAPE DE PIATRĂ

Este ceasul – am știut de

la început – pleoapele cad,

peste trupurile de piatră,

gândurile lor,

se-apleacă

asupra mea,

ca și cum ar visa,

spre o posibilă zi –

scursă din noi –

Pleopele tale, cu lacrimi inerte,

o zi în care eu,

nu aș vrea să mi-o amintesc –

                           NICIODATĂ!

Odată...

Cu pleoapele de Trecut – ce surâd,

c-un subînțeles diform,

doar

ochiul umed –

lacrima din tine,

cu pleoape grele –

desfac tărâmurile de piatră

infinită...

NIMENI, NU MĂ POATE CUNOAȘTE – DECÂT TU

                             Nimeni...

În infinitatea a o mie de lucruri.

Să te simt.

Să te ating,

poate îți vei aminti,

poate,

măcar o clipă,

că sunt singurul ce te

iubește – deși m-am

obișnuit – să accept

o Suferință care încet,

încet, ucide,

m-a ucis.

                               Nimeni...

Nu mă poate cunoaște,

mai bine decât ființa ta,

ochii tăi – în care-mi

oglindesc visele,

coșmarurile – și tot bagajul

din Trecut –

S-au născut gesturi dulci,

născute pe drumuri,

cu mai multe sensuri într-un sens –

desprins și pur.

În ochii tăi – cei

ce ne arată istoviți –

în nesfârșita noastră Singurătate,

nu mai sunt ceea ce credeam că sunt...

Nimeni nu te poate cunoaste

mai bine decât mine....

...Nimeni suntem noi...

PECCAVIMUS

(AM PĂCĂTUIT ÎN ACCEPȚIUNEA ACESTEI SOCIETĂȚI)

De ce CAII ALBI – au rămas nepictați

în Landul Noa Noa?

Ros,

de boala și putreziciunea din sânge.

Singurul sălbatic

care a pictat umbra izvoarelor – fără umbră,

Gauguin,

l-am văzut alergând, liber,

privindu-le copitele lor de foc,

prinse de nicovala unui timp

dintr-o clepsidră morbidă,

neavând destul timp,

în casa Plăcerilor...

Ultimele gânduri – rămase

suspendate undeva dincolo

de nicovala unui timp neformat...

Nu-i rămâne decât în prima zi,

să-și ascundă uneltele,

de lucrurile grele de praf.

Privește neputincios cum – mușuroaiele

Neputinței – îi cotropesc ultima

Pânză...

Se așează lângă noua casă.

Încearcă cu ultimii doi bănuți,

ce-i rămăsese de pe vremea

Arles,

din buzunarul zdrențuit de dureri,

măcinat de boala plăcerilor

interzise,

cu două mâini încearcă să așeze luna,

să așeze aceleași ispititoare urne,

cu piele înnegrită de un soare

foarte bolnav – Își spune:

”De ce n-am prinde liniștea?”

Urletul mării ca o limbă de foc –

acoperă nările umede –

cu nechezat de suferință pe

o plajă de un roz – nisipos –

Doi călăreți – îi poartă

trupul neînsuflețit,

dincolo

de zei păgâni,

și bucăți de lemn scobit

cu greu,

pregătind – felie de

viață, pe

o suprafață netedă...

Ultimele buze sau dezlipit...

Nu-i rămâne decât azi,

la sfârșitul unei zile,

să îsi pună întrebarea:

”De unde venim?

De unde suntem?

Încotro ne îndreptăm?”

Nu i se răspunde – Nu-i rămâne,

decât adierea nopții,

unde se destramă în

albastrul nopții...

Unde mai adaugă:

”Am iubit iarna

și nisipul roz sclipea,

pe trupul gigant

neschimbat al naturii...

M-am îngropat în puterea vie a

naturii.

Alteori mă miram,

că vocea i se pierduse...

Încrederea în arta sa...

Acum adormită.

Pe spatele uitării,

rămâne scris un posibil epitaf,

în coliba,

în care acum,

își fac culcuș

”hoiturile” civilizației.

LA PÂNDĂ

(DEVORATORUL NOCTURN)

Noaptea,

am rămas la pândă.

Trupul vlăguit,

caută salvarea.

După un stejar bătrân,

acolo am

zărit trupul tău gol

devorat în noapte,

ce tânjea după

Sufletul meu Pierdut...

Devoratorul Nopții – nu iartă,

voia preț pentru farmecul tău,

apoi ne-a privit,

ne-a bănuit de iubire

adevărată.

Privea insistent

după stejarul găunos și

bătrân,

te privea sufletu-mi neliniștit.

Daniel Bozga: Este absolvent al Facultății de Artă din cadrul Universității de Vest din Timișoara – fiind licențiat în arte vizuale, specializarea – pictură, psihopedagogie precum și al Școlii Postliceale Sanitară “Carol Davila” din Baia Mare - asistent medical de farmacie. De asemenea a absolvit cu media 10 Școala Populară de Artă “Liviu Borlan” din Baia Mare, secția pictură în ulei, pe lemn, acuarelă, acrilic, pastel. Începând din anul 2014 este membru stagiar al Uniunii Artiştilor Plastici din România – Secţia Pictură, iar din 2018 este membru titular.

Activitate literară: Poemele lui Daniel Bozga, 3 la număr, au apărut pentru prima dată pe când avea 16 ani, mai exact în anul 2001, în ”Ziarul de toate pentru toți” (cronică de Octavian Butuza). În anul 2018 poemele ”Cântec pentru Ștefania”, ”Numele tău înscris în mine” și ”Încearcă să mă iubești” au fost publicate și în ”Revista Marmația Literară”.

Premii:

Câștigător al Festivalului Internațional de Poezie de la Sighetu Marmației  (ediția a XLIV-a, septembrie 2017), secțiunea ”Manuscris” (pentru volumul I de poeme ”Proverbele cenușii mele”)

Volume publicate:

Proverbele cenușii mele (volumul I, 27 septembrie 2018, Sighetu Marmației).

Blog personal: Daniel Bozga - Artist plastic și scriitor