AMALIA RODIAN
Mă adăpostesc lângă copacul uscat de
secetă
se apropie ploaia
cântecul celor dispăruți se surpă
se apropie ploaia
cântecul celor dispăruți se surpă
cândva am plâns de așteptare
nu e nevoie de încă o noapte
ziua a uitat drumul în versul meu
acum atârnă mai frumos ca niciodată
nu e nevoie de încă o noapte
ziua a uitat drumul în versul meu
acum atârnă mai frumos ca niciodată
așteptări înnegrite tremură pe sub geam
și aduc cerului amintiri
cu o apă cântărită în palme
și aduc cerului amintiri
cu o apă cântărită în palme
păcate putrede s-au lepădat
mâzgălind uitări
îngenuncheate în verdele crud
mâzgălind uitări
îngenuncheate în verdele crud
ca un ochi încărunțit cerul se deschide
ploaia îmi jefuiește tristețea
ce merge pe stradă disperată
ploaia îmi jefuiește tristețea
ce merge pe stradă disperată
am ales să te strig la geamurile
desenate
știind că într-o zi n-o să mă mai mângâi
din ochi n-or să mai iasă priviri
știind că într-o zi n-o să mă mai mângâi
din ochi n-or să mai iasă priviri
mâinile strivesc frica din orbi
în zadar
singurătatea e uitată pe un balansoar
în zadar
singurătatea e uitată pe un balansoar
Frunze cu miros de scrisori netrimise
Mi-e somn
sunt ca o pădure îmbătrânită-n toamnă
sunt ca o pădure îmbătrânită-n toamnă
nu mai cred în ferestre pedepsite cu
ceață
nici în frunzele moarte cu miros de scrisori netrimise
nici în frunzele moarte cu miros de scrisori netrimise
singurătatea mea îmbătrânește disperată
încet, încet plânsul mă uită
încet, încet plânsul mă uită
e un crud adevăr
cuvintele nu pot să mai aștepte răsăritul
mi-ai uitat trupul pe nu știu unde
cuvintele nu pot să mai aștepte răsăritul
mi-ai uitat trupul pe nu știu unde
frica e plină de răni ce ne leagă în
neliniști
de ce m-ai dat mamă?
de ce m-ai dat mamă?
Cheamă-mă pe vechiul meu nume
Cheamă-mă pe vechiul meu nume
știu că mi-ai pregătit un basm dezlegat de lacătele părăsirii
știu că mi-ai pregătit un basm dezlegat de lacătele părăsirii
să povestești îngerilor
că o orfană
crescută de străini fără milă se piaptănă în cozi lungi
că o orfană
crescută de străini fără milă se piaptănă în cozi lungi
copilăria ei a dispărut în toate
privighetorile
acum s-a îmbolnăvit de teamă
acum s-a îmbolnăvit de teamă
iarba nu-și amintește de urmele mamei
așteptarea ei e de lemn
așteptarea ei e de lemn
Amalia Rodian
(pe numele adevărat Marilena Apostu, n. 22 iunie 1969, Galați): Este
profesor documentarist în Galați. A publicat în revistele Argeș,
Ramuri, Climate Literare, Meandre, Caligraf, Fereastra, Ecouri Literare,
Omniscop, Onix, Cetatea Culturală.
Premii:
Mențiune (Concursul Național de Poezie și Epigrame “Romeo și Julieta la Mizil”, ediția 2011)
Mențiune (la secțiunea Poezie, Concursul Național de Literatură “Agatha Grigorescu Bacovia” 2012)
Premiul pentru poezie de dragoste (Gala poeziei de dragoste, organizator editura Artcreativ,
2018)
Este prezentă în antologiile:
Arta de a fi
(Galați, 2009)
Armonii Celeste (Galați, 2009)
Boema\'33 (București, 2010)
Romeo și Julieta la Mizil (Mizil, 2011)
Romeo și Julieta la Mizil (Mizil, 2012)
Armonii Celeste (Galați, 2009)
Boema\'33 (București, 2010)
Romeo și Julieta la Mizil (Mizil, 2011)
Romeo și Julieta la Mizil (Mizil, 2012)
Copyright © 2019 Amalia Rodian (Marilena Apostu)
Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat
este permisă numai cu acordul autorului.
Leave a Comment