SIBIANA MIRELA ANTOCHE - ANOTIMPURI PASTELATE

Sibiana Mirela Antoche – Anotimpuri pastelate (Editura Lucas, Brăila, 2018): Sibiana Mirela Antoche a apărut pe firmamentul poeziei feminine brăilene lansând primul volum Viață în doi în anul 2016. Anul următor a publicat cel de-al doilea volum de versuri, numit Stropi de rouă, iar la începutul acestui an a revenit pe scena lansărilor de carte cu volumul Buchetul de iubire. Toate cele trei cărți au fost publicate la editura Lucas din Brăila și au ca teme principale Iubirea și Natura. Cel  de al patrulea volum de versuri al autoarei Sibiana Mirela Antoche, publicat în acest an tot la editura Lucas, începe cu poezia A mai trecut o toamnă, versurile acesteia făcând referire la scurgerea ireversibilă a Timpului, la trecerea inevitabilă a Vieții și la ceea ce rămâne după fiecare trecător prin această Lume, dar și la deșarta speranță ca Inevitabilul să aibă loc cât mai târziu cu putință, toată această filosofie primară desfășurându-se într-un decor pastelat. (extrase din prefața volumului - Iubirea între cald și rece - semnată de poetul și publicistul Virgil Andronescu)

Într-o lume în care frumosul pare să se fi pierdut demult prin labirintul vieții cotidiene, a răsărit, din adâncul sufletului meu, un vers emoționant ce îmbie la speranță, la renaștere, la viață, la iubire. V-am invitat să mă însoțiți într-o călătorie imaginară, să priviți,  prin ochii mei, Natura în toată plenitudinea ei, să o vedeți așa cum eu am creionat-o, ajutându-mă de multitudinea de metafore, epitete, comparații  care vibrează în ritmul și candoarea rimei, ritmului și a imaginilor artistice. Îmbrăcat în haine de gală, noul meu volum, „Anotimpuri pastelate”, apărut la Editura Lucas,  Brăila, face o punte între anotimpuri, colindă hoinar prin vânt, nori, ceață, ploaie și omăt, aducând în lumina poeziei tablouri emoționante, pline de trăiri, încărcate de sensibilitate. (Sibiana Mirela Antoche)

Ordinea poeziilor este genial gândită, (chiar matematic !) în această carte, acestea fiind înșirate firesc pe anotimpuri dar având și poeme intermediare care fac trecerea între ele. Numeroase figuri de stil înfrumuseţează textul dovedind o măiestrie de excepție a autoarei cărții, o maturitate literară câștigată și prin trudă nu doar prin talent. (extrase din recenzia semnată de scriitorii Mariana Bendou și Vasile Rușeți)

A mai trecut o toamnă

A mai trecut o toamnă peste noi, iubite

Și câte multe alte or mai urma-n curând,

N-avem a ști vreodată din iernile ursite

Câte-or mai ninge-n viață și câte pe pământ.

Cules-am noi lăstari din umbre ale vremii

Din toamnele trecute de parc-au fost chiar ieri,

Cărunte ne sunt tâmplele din fulgii albi ai lumii

Au explodat în floare ca trandafirii-n veri.

A mai trecut o toamnă și câte-or mai veni

Ne-am resemnat la gândul că-n viață nu-i revers,

Ne întrebăm adesea și vrem a îndrăzni:

E toamnă pe pământ sau și în univers?

Ierni trucate

Ierni trucate-n scene puse de actorii siderali

Cern zăpada printre stele și prin norii boreali.

Joacă neaua, sare valuri, se depun grămezi de alb

Cerul prinde-acum culoare, un argint placat cu dalb.

Înșelat, pământul geme, s-ar mai vrea în pat de nea

Iarna cântă, voios zburdă, dănțuind la braț cu-o stea.

Nu se-ncurcă să coboare, îi e bine-acolo sus

Își sporește repertoriul, înc-o piesă a compus.

Carul Mic și Carul Mare în aplauze o țin.

Ce ar face-o să coboare printre noi, acum, puțin?

Visul ei de-a fi stăpână peste-ntinsul său stelin

A schimbat-o într-o divă, cu un aer mai calin.

Nu-i lipsește nici curajul, nici tupeul de-a trișa

Prinsă-n horă, viscolește și încalecă pe-o șa

Lasă-n urmă viața-n ceruri, se trezește că ar vrea

Să arunce cu zăpadă și... pornește vremea rea.

Murmurul zăpezii

Apleacă-ți urechea, străine și simte cum tremură neaua

Sub gerul ce strânge în lațuri, dezbracă-ți și dă-i ei mantaua,

Ce-ți pasă de albul ce strigă și geme sub cerul opal?

Zăpada în murmur tresaltă în aer polar, boreal.

Acoperă-ntinsul degrabă cu mâna ce caldă îți este,

Zăpezii dă-i șansa să simtă căldurile iernii celeste

Și curmă-i ușor suferința și stinge-i încet frământarea

Topește-i sub talpa-ți fierbinte toți susurii, toată vâltoarea.

Ascultă zăpada... suspină și dârdâie-n patul de iarnă

Înaltul se scutură-n voie, a fulgilor cerului... cearnă,

Privește și-ncearcă-a-nțelege: E murmur, e patos, e chin?

E zbuciumul cast al zăpezii ce freamătă albul divin!

Armonii de primăvară

Cerul scapără hipnotic verdele din înaltul pântec, 

Lin, izvoarele cuvântă șiroind într-un descântec,

Hoarde de cocori scoboară către vechile cuibare,

Raze sidefii dansează sub a soarelui candoare.

Într-un nod de ram sălbatec primăvara cuibărește,

Strop de rouă-n fir de iarbă peste câmpuri strălucește,

Tril de mândră ciocârlie tot cuprinsul rezonează,

Nesfârșita simfonie peste-ntinsuri, blând, vibrează.

Rândunele grațioase pe sub streșini vârtejesc,

Cuib de paie mâlurite, căptușite-n puf sporesc,

Roi de-albine zgomotoase, raiduri văluresc de zor,

Fluturi galbeni zbat din aripi în fermecătorul zbor.

Partituri se nasc sub stele în al nopților decor,

Ciripit de păsărele ostenește-n cald amor,

Crudul naște sensul vieții și naturii încântare,      

Primăverii... armonie între cântec și culoare.

Tu, cine ești?...

De unde, Doamne-ai adunat atât parfum de primăvară

Și l-ai pictat în cuib de flori, dantelării, rochii de seară?

De unde, Doamne, ai știut c-o să ne placă-nmiresmarea

Și n-ai uitat nicio petală să-i asortezi în ram culoarea?

De unde, Doamne-ai învățat să slobozești din cer divinul,

Să ne îmbeți în dulci arome, să ne alinți în ochi seninul?

De unde, Doamne-atât frumos? Din câte lumi l-ai frământat

De-ai reușit să ne surprinzi... încântător, ne-ai fermecat?

De unde, Doamne, te-ai gândit a tale porți să le deschizi

Și Raiul florilor cerești în largi poiene să le prinzi?

De unde, Doamne-au coborât atâtea leacuri pe pământ

Și-ai contopit într-un delir balsamuri ce se vor descânt?

De unde, Doamne-ai revărsat atâta dragoste deodat’

Și-ai presărat miresme-n flori și ne-ai iubit... și ne-ai iertat?

Și totuși, Eu, vă înțeleg, v-ascult durerile lumești,

Dar, tu, creștine păcătos, de ce te miri? Tu, cine ești?

Rostogol de lumini

Sfere de plumb brăzdează văzduhul,

Cenușa migrează în zbucium ceresc,

Rafale de vânt pe pământ își dau duhul,

Pe pântecul verde ciulini vârtejesc.

Întunericul strânge prin frigul ce-apasă,

Rostogol de lumini văluresc dintre nori,

Indispuse-anotimpuri de vreme cețoasă

Se agită sub bura  de umezi fiori.

Șerpuiesc picături de frenetică ploaie,

Pieptănatele fire de iarbă scâncesc,

În rafale, furtuna, tăcerea o-nmoaie,

Frivole armate de nori răvășesc.

Un petic de soare din spatele ceții

Zâmbește haotic dorind a pulsa

Din seva divină-ale tainelor vieții

Neliniștea timpului... prin cer răsfira.

Mai multe poezii și profilul autoarei aici: Sibiana Mirela Antoche

Copyright © 2018 Sibiana Mirela Antoche

Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.