ANNA-NORA ROTARU-PAPADIMITRIOU - PE URMA PAȘILOR PIERDUȚI

Anna-Nora Rotaru-Papadimitriou – Pe urma pașilor pierduți (editura Singur, 2018): Se spune despre poezie că este un testament în versuri al poetului, fără clauze și timbre fiscale. Dacă un testament se adresează în mod normal unui număr limitat de persoane, poezia ca și testament se adresează umanității întregi care transcende în universalitate, pentru că este o reflexie a celor maiprofunde trăiri ale omului, trăiri care sunt născătoare de înțelepciune.  (…) De curând am avut onoarea să îmi hrănesc sufletul cu versurile distinsei poete, Ana Nora Rotaru. La final, bucuria a fost nemărginită și translatată printr-un zâmbet profund, ce îmi contura întreaga față. Poezia ca înțelepciune, poezia ca filozofie, poezia ca și clarviziune sunt tot atâtea universuri în care te poți cufunda paralel în momentul în care parcurgi pas cu pas minunatele stihuri ale doamnei Nora. Poezia domniei sale nu este o acumulare de emoții, ci o evadare de emoții, în emotii și prin emoții. Poetul Ana Nora Rotaru este un donator de “sânge” la spitalul cuvintelor. Cu mâna pe inimă, pot susține vădit, că fără creația domniei sale lumea aceasta modernă a cuvintelor ar fi mai săracă. (extrase din recenzia volumului, Petale de univers, înflorite vers cu vers, semnată de scriitorul Cristian Moșneanu)

Anticarul de amintiri

         

Hai, vânzătorule de vechituri,

Să-ţi dau ce-am adunat din viaţă...

Nu vreau nici bani, nici semnături,

Să lepăd doar "dulapul de rupturi",

Din searbăda-mi existenţă de paiaţă!

Să-ţi dau din sipetul cu amintiri,

Ce-s pradă astăzi colbăirii...

Scrisori în funde, lacrime-n neştiri,

Din dureroasele adesea despărţiri,

Pe-altarul crud şi veşnic al iubirii!

Ia anticarule tot ce odinioară,

Mi-era aşa sublim, de căpătâi...

Sortit a fost pe drum să moară...

Ce imortal cântase o vioară,

Despre cea dragoste dintâi!

Ia-mi paltonul vechi şi-l poartă,

Adăpostul sufletului meu frânt...

Amărăciunea mea de asta soartă,

Că poate viaţa mă mai iartă,

Lăsându-mi mie ultimul cuvânt!

Ia-mi şi caseta aceea ruginie,

Cu fleacuri azi, ia-mi şi albume...

Plâng poze gălbejite-n agonie,

Destinu-n ele râde-a ironie,

De ce-mi părea mai bun în lume!

Alege sacul cel mare şi măsoară,

Tot ce mă ţine astăzi sclavă...

Ce-i de durut, n-o să mai doară,

Ce-i de murit, tot o să moară

Şi ce-mi rămâne, sorb hulpavă!

Lacrimile lumii

         

Nori grei m-apasă... cerul una cu pământul devine...

Cad lacrimile lumii-n bocet, pe copacii dezfrunziţi şi goi...

Peste trupu-mi gârbovit, de gânduri negre şi suspine,

Peste toate celea ce-am avut şi peste tot ce vine,

Peste toamna putrezită, de neîncetat calvar de ploi,

Pe umeri şezându-mi ca strigoi...

Paşii-mi sunt grei, împovăraţi de noroi şi ploaie...

Aiurea merg, sub fulgerele ce cad din cer, în snopi...

Veşmintele-mi atârnă, tot mai grele, se înmoaie,

Grămezi de vise fărâmate fac sufletul să se îndoaie,

Aşa cum cad în ropot, de sus blestem de stropi,

Săpând şi-n mine şanţ şi gropi...

Caut ceva, ce nici nu ştiu, la viaţă poate-un sens,

Ce l-aşteptam cu anii, în colţul meu, cuminte...

În lumea asta mare, pe acest Pământ imens,

Un rost voiam să am şi să-l trăiesc din plin, intens,

Dar m-am pierdut, încet murind, făr-a lua aminte,

Printre-aşteptări şi goalele cuvinte...

Şi-acum, în lumea mea de umbre, lacrimile-adun,

În deliranta toamnă, amestecate cu ploaia infernală...

Nici visuri n-am, s-au spălăcit şi şoaptele-mi apun,

Spre asfinţitul unei vieţi mărunte, oricât să mă opun,

Aripa nopţii mă atinge, cu întunericu-i de cerneală,

Peste durerea mea carnală,

Simţind cu-ncetul, că mă nărui de pe tronul de cleştar

Şi cum în juru-mi dănţuiesc fantasmele cu feţe hâde...

Pe geana sufletului meu, pe-al meu încă duios altar,

Îmi picură a ploii lacrimă, ritmic, pe gându-mi solitar,

Dar nu pot nimic să fac, cu braţe frânte... doar a râde,

Că n-oi lăsa nimic la gâde....

Şi... m-am trezit bătrân

           

Era-n septembrie, o zi cu nori de dimineaţă...

Deschis-am ochii, spre lume surâzând candid...

Cu paşii-mpleticiţi, orbecăind prin ceaţă,

Să găsesc, cercam, drumul hărăzit în viaţă,

Bătând la poarta Sorţii şi pe la uşi, timid!

Văzusem de multe ori lumina cum se stinge,

Lăsând umbre-ntunecoase, bizare pe perete...

Ades, copil, simţeam nevoia de-a le atinge,

Dar şi-o mâna nevăzută, cum mă-mpinge,

Căci nu-mi venise timpul, de-a afla secrete!

Şi pasul la-nceputuri îmi era mărunt, incert...

Ce să văd, s-aud, cui să vorbesc, cine s-asculte?

Mă grăbeam să nu mă prind-al întunericului deşert,

Din toate celea de făcut s-apuc măcar un sfert,

Că din abecedarul vieţii, aveam de-nvăţat multe...

Continuam să merg, fără a mă plânge,

Urcând, coborând, căutând poteci sau punte...

Din tălpile-mi rănite picurau stropii de sânge

Şi-mi simţeam inima cum deseori se frânge,

Dar, nu-mi lăsam durerea să mă-nfrunte!

Şi când spre înserare, sătul-am fost de-urcuş,

Trupu-mi obosit, găsise-un loc de-odihnă,

Scormonind prin crânguri, din frunze un culcuş...

O dulce melodie de pe-a zefirului arcuş,

Mă-mbiase, ca fruntea să mi-o aşez în tihnă!

Adormii în linişte, aşa, ca pe al mamei sân,

Privind copilăreşte spre cerul plin de stele,

C-un cântec de leagăn, pe buze să-l îngân...

Copil mă culcasem dar...m-am trezit bătrân,

Cu inima-mi legată în lanţuri de zăbrele!

Şi numele tău...

      

Te ţin în palmă când apari, ca pe o piatră preţioasă,

Atât de rară, că nu-i pe lume mai de preţ bijuterie...

Când te privesc, îmi luminezi în suflet, graţioasă,

C-aş vrea pe mine să te port mereu, nesăţioasă,

Precum copilul îşi doreşte din vitrin-o jucărie!

În întuneric, luceşti ca miriadele-adunate stele,

Când la fereastra sufletului zâmbind, tu, îmi apari...

Ciocnind la geamu-i şi răzbind printre zăbrele

Sau de sunt trează sau doar în visurile mele,

Dintr-un ungher ascunsă, ca rază tu-mi răsari!

În odaie-mi luneci, ţâşnind ca din strânsoare,

Ca din fântâna de lumina a zorilor de zi,

Având ca mumă cerul şi tatăl veşnic soare,

Cu topaze, ametiste şi rubine în prinsoare,

Cum rar poţi să-ţi închipui şi rar poţi auzi!

Te-aştept cu nerăbdare, ca prin tunel sclipire,

Firul să ţi-l prind, ce mă va duce spre lumină...

Ca faru-n noapte-mi eşti, te urmăresc fără clipire,

Pe fruntea timpului busolă, în drum spre nemurire...

În viaţa de aici, de dincolo, pe unde-oi fi, m-alină!

Dar, de-o să te pierd, furată de vreo ursitoare

Şi nu-ţi voi mai simţi în suflet dulcea rezonanţă,

De-n întuneric, raza nu ţi-oi vedea strălucitoare,

Să-mi picure lumină, eu, ca salcie-plângătoare,

Ţi-oi spune, că fără tine, nu pot trăi... SPERANŢĂ...

Mai multe poezii și profilul autoarei: Anna-Nora Rotaru-Papadimitriou

Copyright © 2018 Anna-Nora Rotaru-Papadimitriou

Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.