MIRCEA DUMITRESCU

Gara

Zvonul de glasuri absoarbe tăcerea,

Zgomot de trenuri,

Vagoane ciocnite,

O mamă își strigă speriată copilul,

Un râset de fată,

O vorbă șoptită,

O sticlă se sparge în mâini amorțite,

Un om intervine,

Logodnic ce-și duce viitoarea în vacanță,

O lună de miere aproape să înceapă,

O floare strivită de un mic asasin

Și totuși nimic n-a ieșit din banal!

Vagonul de poștă se umple cu gânduri,

Bagaje se agață în locul cel sigur,

Hamal obosit ce doarme pe o bancă,

Un ziar zgribulit aruncat pe peron,

Cafeaua în fugă cu ochii pe ceas,

Iubiți se sărută,

O tuse absentă,

Plecare plictisită în delegație,

O geantă cu sticle,

Sacoșă cu pâine,

Țigară aruncată grăbit într-un coș,

Poșetă ce-i smulsă,

Omul de ordine intervine eficient,

O halbă cu bere dispare solemnă,

Un strigăt de nume,

O palmă pe umăr,

Ciocnire involuntară între doi pământeni,

Buchet de garoafe ce arată prosper,

Parfumuri diverse,

Miros de cărbune,

O ojă stridentă,

Un fard violent,

O haină murdară,

Un fâș impecabil,

Umbrelă deschisă sub cerul de sticlă,

Un soare de fată trecând printre noi,

O voce anunță,

Un tren care pleacă,

Întârziat ce se urcă din mers pe tampoane,

Un tren ce sosește,

Mulțime coboară,

Bilete inutile aruncate în grabă

Și totuși nimic n-a ieșit din banal!

O floare în cenușă

Trosnet de tunuri împrăștie moartea,

O haită de gloanțe ce caută trupuri,

Explozie urmată de flăcări lingave,

O floare în cenușă e mică și tristă.

Căruț fără țipăt plimbat de o umbră,

Fereastră plesnită ce-și strigă durerea,

Păpușă speriată aruncată în stradă,

O floare în cenușă e mică și tristă.

Rachetă zburând silențios către țintă,

Căruțe cu suflet ce pleacă în refugiu,

Un clopot ce are în glas disperarea,

O floare în cenușă e mică și tristă.

Tranșee umane ce-s lungi și clisoase,

Combatant ce-și aprinde țigara în pumn,

Cască utopică lăsată pe ochii sângerii,

O floare în cenușă e mică și tristă.

Grenade amorsate în mâini transpirate,

Stilet ce se înfige cu ură în carne,

Pistol fără nume ce-și caută prada,

O floare în cenușă e mică și tristă.

Copil fără viață înfășurat în cearceaf,

Un tanc doborât aruncat într-un șanț,

Vapor ce dispare înghițit de un val,

O floare în cenușă e mică și tristă.

Părinții de piatră, urmașii uciși,

Planeta ce îmbracă un doliu mondial,

Porumbel ce pe aripi poartă un simbol,

O floare în cenușă e mică și tristă.

Doar o vară

Dacă în vara care vine,

Cu belșug de poame dulci,

Cu miresme aromate,

Vei îmbătrâni o... clipă,

Adu-ți un moment aminte,

Că și viața-i efemeră.

Să te îmbeți cu flori de câmp,

Să săruți iarba virilă,

Soarele să te încânte 

Și cu marea să valsezi.

Ia-ți iubita mână-n mână

Și pe dealuri să te pierzi,

Să te ascunzi în univers.

Praf stelar să ai în bucle,

Ochii-ți fie de mărgean,

Ger de sticlă te așteaptă,

Întâlnire cu-n cosaș.

O peripeție-i viața,

Șansă a sfântului celest,

Doar un zâmbet nonșalant,

Încă o vară anonimă,

Ce se pierde în neant,

O sclipire de-o clipită

Într-o negură de timp.

Dacă-n vara care vine,

Cu belșug de poame dulci,

Vei îmbătrâni o clipă,

Nu-ți fă griji ce nu-și au rostul,

Bucură-te intens,

Iubește, 

Iubește,

Iubește,

Cât trăiești,

Pe urmă...

Vis imposibil

Acesta e caietul meu de versuri,

Un biet caiet cu scoarțe îngălbenite,

Ce ascunde-n el,

Un bob de minte.

Aseară,

Urcând în pod cu niște treabă,

O haină veche pentru o oală,

Cu o țigancă troc vroiam să fac,

Un petic de hârtie mi-a atrase brusc atenția.

Un cuvânt,

Aproape șters de vreme și de vremuri,

Cu iz văratec de mere date-n pârg,

De dragoste puerilă,

De râset cristalin,

O lacrimă mi-aduse...

Cuvântul TÂNĂR,

Cuvânt la timp trecut.

Sub el,

Nesimțitor la anii ce au trecut în zbor,

Zâmbindu-mi încă proaspăt,

Din vremea îndepărtată,

Caietul meu de versuri stătea nepăsător,

Simpatic Don Qujiote cu iz de altă dată.

Țiganca jos bodogănea,

Mirată de tăcerea mea,

Eu,

Mă vedeam flăcău îndrăgostit,

Gata cu viața să mă iau de piept.

Privirea îmi îmbătrânise,

Iar părul meu era cărunt,

Caietul cu speranțe ce n-au fost împlinite,

O mână îngălbenită de ani și de nevoi,

Un vis ce mi se arată,

O frunză în cădere,

Luceafărul de noapte, 

Ce ziua e un nimic,

Pe Everest să ajungi e o simplă bagatelă,

Învinge-ți întâi răul și apoi...

Te cucerește.

Țiganca a plecat de mult,

În lumea ei de veacuri ancestrală.

Închid caietul meu de versuri,

Sublimă alinare,

N-a fost decât himera,

Hidoasă, ireală,

A unei vârste senine ca și clipa,

Eternului ”a fi ”!

Acesta e caietul meu de versuri,

Un biet caiet cu scoarțe îngălbenite,

Ce ascunde în el,

Un bob de minte!

Mircea Dumitrescu (n. 1959, București): absolvent al Școlii Militare de Ofițeri Activi ”Nicolae Bălcescu” din Sibiu, actualmente pensionar M.A.I. având domiciliul în municipiul Fetești. Este membru al Societății Scriitorilor Militari, fondatorul și principalul administrator al grupului literar-cultural ”Viața ca o carte, Cartea ca un film!” și al paginii de autor ”Viața ca o carte, Cartea ca un film”. 

În perioada 2011-2017 Mircea Dumitrescu a publicat zece romane: Cum îngerii devin pești, Închisoarea speranțelor fierbinți din deșertul înghețat, SIMFO-ROCK, Până dincolo de moarte, Taifun în rafale, Alo! Sunt eu..., Între două lumi, Destine încrucișate, Viscol fierbinte și Despre proști și cine suntem ei. Cărțile sunt scrise într-un ritm alert, aproape cinematografic, putând fi, de altfel, ecranizate cu ușurință cu un mare potențial de a avea succes la public și implicit, de casă. Elemente imaginare, armonios împletite cu fapte reale sau posibil reale, scene erotice explicite dar fără a friza vulgul, dramatism și trăiri intense, fac ca firul narațiunii să aibă ”lipici” o dată începută, oricare dintre cărți, cititorul nu o va lăsa din mână până la finalul, de multe ori total neașteptat al acesteia. Parte din aceste titluri se găsesc în format electronic pe platforma literar-culturală ”ibooksquare”.

Copyright © 2018 Mircea Dumitrescu

Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.