IOANA CÎRNEANU - OPT ZĂMISLIT INFINIT

Ioana Cîrneanu – Opt zămislit înfinit (editura Smart Publishing, 2018): Ioanei Cîrneanu îi place să plonjeze la infinit în iubire, ca și cum s-ar antrena la nesfârșit, să iubească mai bine, mai mult, etern, la infinit. Numai prin aceste exerciții zilnice de iubire inima ei bate normal. Numai prin astfel de ochi antrenați poate colora iubirea cromatic, când în pastel, când în culorile dramatice ale unui apus, sau în cele trandafirii ale unei noi dimineți în care poate iubi iar. Autoarea care și-a numit atât de inspirat cartea ”8 zămislit infinit” nu-și poate imagina viața fără întrebările iubirii, fără brațele strânse ale iubitului în jurul taliei ei, fără punctele de suspensie ale unei despărțiri, fără dorul sfâșietor pentru cel plecat departe sau de tot, un dor dorit, care nu e tânguire, care nu e vaiet, care nu e resemnare.

Atât timp cât trăiește în forma de-acum, Ioana respiră și trăiește iubire, se hrănește cu iubire și e dispusă să moară din iubire. E esența ființării ei, nu se poate mișca în nicio direcție fără această iubire eternă cu care a fost zămislită (să folosim exact cuvântul atât de bine ales din titlu), pentru a o reda înapoi Universului. Un joc de-a nașterea și moartea, a cărui singură regulă e iubirea necondiționată, infinită, eternă. De aceea, poezia Ioanei Cîrneanu este atît de ancestrală, vine dintr-un loc în care se leagănă spiritele evoluate, cele fără de care, cum a zis-o și Biblia și Marin Preda, ”dacă dragoste nu e, nimic nu e”. (extrase din recenzia semnată de scriitorul și traducătorul Zully Mustafa)

Definiția vieții

Am asemănat viața cu o zi de vară

trezită în duioșia începutului,

pășind nesigură în zorii cruzi,

Praf de fluturi cernut de vânt,

miresme de câmpuri

prinse-n galben auriu și roșu de maci,

Soarele urcă înalt cu dorințe fierbinți

străpunge cu săgeți,

întrebări,

să stai, să fugi,

Apoi aparent salvatoare umbre așezate,

ce-ți par comori,

pun tonuri de chilimbar în simțire,

Soarele coboară scări spre apus

punând stropi de nădejde în gând,

Și când stelele sclipesc cu dureri ascunse

șterg deznădejdea

cu un singur regret,

că EU nu are plural.

Definiția visării

O primăvară

prinsă în smârcuri

de deznădejde

împarte tăceri

și umbrele zilei șterg seninul

cu mâini nevăzute,

pendulez între mine și tine

și mă așez

la margine gândului nepătat

te iubesc

se învederează lumini de stele

apoi cald

sunt cu tine.

Definiția acceptării

Cu urlet deznădejde,

M-am ridicat din mine

am privit luna și i-am cerut curățenia ei

aia neclintită, fără simțire

Trebuia să șterg totul,

Înainte să plec am mai urlat o dată

să sfarm deznădejdea

Am urlat,

am adunat puterea și am plecat,

în fond sunt un leu singuratic

Atât.

Cal alb

Aș vrea să fiu un cal alb

Cu coamă grea plimbată-n vânt

Și crupa să-mi lucească-n avânt,

Cu libertatea plină pe câmpii

Aș alerga-n galop și aș fugi

De lumea asta și de zile cenușii,

Te-aș căuta cu sentimente herghelii

Și ți le-aș închina ca imnul vieții,

Alerg, te caut și aștept să vii,

Fără tine sunt galop în dulcele sării

Un salt absorbit de amarul uitării.

Cât de departe…

Cât de departe ai fi

În stânga ta stă inima mea

Care bate-n dorințe chemându-te,

Cât de departe ai fi

În gândul tău se anină gândul meu

Care limpezește clarul de umbre,

Cât de departe ai fi

Pasul meu calcă urma pasului tău

Împins departe de drumul rătăcirii,

Cât de departe ai fi

În căușul palmei tale stă conturul buzelor mele

Ce-ți sărută linia vieții

Și-ți șoptesc cât de aproape suntem.

Gând

De s-o opri la tine gândul

Ce ți-l trimit în prag de seară,

Să-l sufli înapoi cu vântul,

Dar să păstrezi tu lacrima amară,

Și de mustrarea gândului o să te doară

El este îmbrăcat cu plânsul

Ce ochii mei îl varsă-n fiecare seară,

Până-ntristat coboară și apusul.

Noi?

O întrebare

zămislită dintr-un niciunde

se înălța cu țipătul unui pescăruș

se lovea de un capăt de nicăieri

și în căderea sa

prindea formă de niciodată.

Iarna nimănui

       

Cerne cerul frânghii de zăpadă

Ce leagă amintirile noastre umede

În imagini ce lasă ochii să vadă

Umbrele iubirii în stele căzânde,

Cu o răsuflare aburită crivățul

Aduce în mine lumina ta căprui

Mă simt o frunză ce o poartă vântul,

Fără copac, în iarna nimănui.

Seara coboară în umbre ascuțite

Dintr-un soare fără întoarcere

Portativul sufletului plânge-n pe note

Căutând acordul în care-ți eram iubire.

Fără mine

Și brusc o să-nțelegi că fără mine

Culorile sunt toate reci

Pe cer un soare doar apune

Și mâine este despre ieri,

Ai să mă cauți și în stele

În boare și în primăveri

O să-ți răsar cu visele

Voi fi în toate și în nicăieri,

Te-oi căina în rugă mării

Și timp din noi tu vei cerși

Și-am să mă-ntorc în pragul serii

O clipă pentru a mă privi,

Apoi mă voi întoarce-n slovă

Și-oi picura iubirea mea

Să mă citești și să te doară

Că n-ai știut să fiu a ta.

  

Toamnă

Azi greierii îmi descântau a toamnă

Și crengile trosneau în vânt,

Copacii încărcați de a lor poamă,

Plângeau că frunza li se fură în curând,

Și trandafirii, capul l-au plecat pe fir,

Privind a trist ca pe sub gene,

Cum crinul și-a pierdut al său potir

Și galbenul în verde se așterne.

Mi se arată toamna ca o taină nouă

Și iar mă minunez de câte sunt,

Sub gene am un bob de rouă

Ș-aștept copacii verzi și sufletul cântând.

Mai multe poezii și profilul autoarei: Ioana Cîrneanu

Copyright © 2018 Ioana Cîrneanu

Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.