ELENA KATAMIRA

***

în general e vorba despre foame. 

mi-a rămas în minte imaginea camerei roșiatice 

cu bec alb cu lumina lui prudentă fixistă luminând capetele sculptate 

în aer. stăteau fără corp. doar cele două mâini ca două lucruri.
mi-a fost greu să mai construiesc infinitul.
prețurile cresc ca un bruiaj interminabil între mine și
câmpul verde cu tot ce mai există pe el.
în general e vorba despre o demonstrație simplă
a unor cuvinte despre care se știe cam tot
incomodă. și câinele meu de plastic încercând 

să-l omoare definitiv pe păcălici

***

am plâns și am râs
uitându-mă la singurătate
ca la un tablou stingher
expus în băile publice
am urlat de distanța nemăsurabilă
dintre mine și pictor
și mi am băgat mâinile până la cot
în groapa cu morți
să salvez ceva din eternitate
dar nimic nu se schimbă
geometria toată se descompune la fel
colcăim în balonul cu aer
și explodăm din când în când 

în noapte. și ne stingem 

îmi poți ucide sufletul cu vârful unui ac
deși am rezistat la războaie grele și lungi
sau poate tocmai de aceea
am și eu legendele mele
viitorul meu smuls din râșniță
pungile mele de plastic
în care vine iarna târziu și primăvara târziu
și târziul
și am plâns și am râs în fața singurătății
și am trecut mai departe stingher 

ca printr o baie publică

***

cei care își ucid graba
lângă patul ars
gărzile umane ale lumii
personajele din zona respirabilă
celelalte personaje cu tuse
rânduirea doliului
jam session
două hârtii pe care scrie ok
/ păcatul
împotriva poeziei
este să o faci fără convingere/
/noi nu ne adaptăm/
noi suntem
pompierii care joacă în filme cu flori
în trupuri cu cinci stele eterice
debuturi suprarealiste
foame fricii de apocalipsă
marionetele sufocante
ca și tăcerile muncitorilor
într-o zi oarecare
în somn adevărul e infantil
artiști traficanți de roluri
eu am fost o casă
eu i-am luat cuvintele primăverii

***

au venit câmpurile de flori și ne-au ridicat în aer ca pe niște mirosuri
și florile iubeau oamenii și mirosul oamenilor și florile mureau iubind oamenii și mirosul oamenilor
din fiecare recipient creștea ca un copac o pasăre de cristal
și păsările acelea nu aveau aripi și păsările acelea se numeau altfel din fiecare motiv pe care noi îl ignoram repetat
am vrut să fim locuri și părți și tot
să ne rotim cu degetul înfipt în centrul pământului am vrut să ne rotim
și câmpurile de flori ne-au ridicat pe degetul lor și ne-au iubit
așa cum se iubesc oamenii rotitori cu haine moi de hârtie care (nu) uită
imaginea cu  plastic plutind în univers
imaginea cu urși subnutriți la pol
imaginea cu siria și alte zone de incidență care încep fix în creierul nostru
blocant
blocant
blocant
ne cade primăvara ca o cataplasmă pe trup de unde nu știu
ne face câmp de flori
ne face mirosul florilor
ne face
m-au însemnat cu pixul pe frunte
dar nu m-au terminat
trăiesc mă număr și
dau cu plus
de fiecare dată
dau cu plus

Elena Katamira (Elena Stănescu, n. 1 august 1974, Ploiești): Poeta stabilită în Spania a debutat publicistic în 2017, la editura Pleiade din Satu Mare, cu volumul "fata departe aer de hârtie".

Este excepțional felul în care Elena Katamira reușește să vorbească întotdeauna despre ceva din perspectiva (textuală) cea mai imprevizibilă. Ești convins că citești un poem de dragoste și, dintr-odată, te pomenești că, de fapt, este un text despre trădarea de sine sau despre absență sau despre un fel de extaz suspendat în vid. Talentul ei constă în abilitatea cu care crează linii de fugă și mesaje echivoce. (extras din prefața semnată de scriitoarea Ilinca Bernea la volumul "fata departe aer de hârtie")

Copyright © 2018 Elena Katamira (Elena Stănescu)

Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului