ADRIAN SÂNGEORZAN

Ținere de minte

Ținerea mea de minte se măsoară azi

În frunze, cuvinte fără rost și penele păsărilor

Ce se izbesc de fereastra prin care privesc lumea.

Ceasul cu cuc din fosta mea memorie

A rămas netras de la ultimele revoluții și uragane

Din care am scăpat mai viu ca niciodată.

Orice copac ce-ți trece pe lângă cap

E o bună dovadă că poți pluti fără rădăcini

Și fără aripi.

Dacă crezi în zborul lor

Și stai cu ochii la pândă

Ai să vezi că până la urmă toți copacii

Se ridică la cer cu rădăcinile în sus.

Restul e legat de vânt, de ploaie, de literele din abecedar

Dar mai ales de materia cenușie

Ce se cerne prin mine ca printr-o sită

Cu ochii atât de mici încât nu pot fi cuprins

În niciun calcul cosmic.

Vorbesc strict în numele meu

Mă culc, mă scol, mă duc la lucru, respir, mănânc

Înghit lucruri gata mestecate

Trecute de multe ori prin mațele universului.

Când mă apucă frica mă rog Cuiva, nu știu Cui

Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă azi

Precum iertăm și noi păcatele greșiților noștri

Sună ca un blestem al foamei

Aici în marele falanster

În care  testăm utopii cu poftă de mâncare nebună.

Reciclez, detest și iubesc la grămadă

Dar continui să mă uit prin aceeași fereastră

Ce se aburește atât cât să pot desena pe ea

Imagini care-și schimbă forma cu fiecare respirație.

Ceasul mă trezeşte cu ciripitul unor păsări

Care n-au exitat niciodată.

Fără să-mi pese îmi încep ziua

A nu ştiu câta dintr-un calendar

Care cu numai două mii de ani în urmă

Nu existase asemeni cucului din ceasul meu

Ale cărui limbi s-au transformat în cifre

Învăţate direct din fabrică

Să scuipe timpul între ochi

Cu fiecare minut care trece.

Totu-i înşirat în faţa mea ordonat

Asemeni soldaţilor într-un pluton de primire

Sau de execuţie.

Nu sunt niciodată sigur

Oricum păşesc ţanţoş, fac cu mâna

Şi aştept să văd dacă mă vor saluta

Cu urale sau cu rafale.

La prânz iau o pauză și sug printr-un pai lung

Direct din măruntaiele pământului

Iar el bolboroseşte ca un pahar golit.  

 Îmi spui să ies afară

Și să mă dau liniștit în leagănul acela care trece prin nori.

Acum că mama și tata au murit

Pot și eu să zburd în voie

Fără să fiu certat că nu-mi fac lecțiile la timp.

Nu puteam ține minte nicicum tabla înmulțirii

Dincolo de unu ori unu fac unu, nu-mi ieșea nimic

Mă înmulțeam mereu cu cine nu trebuia

În ciuda istoriei care se repetă la infinit

Ori să înveți despre timp la istorie

E o prostie mai mare decât să combați

Teoria big-bangului cu rigla în mână.

La școală aduceam bețe de socotit care încolțeau 

Înainte de orice socoteală

Și mă obligau să știu pe de rost poezii cu rimă

Ogorul cu tractorul, dragostea cu pacostea. 

A trebuit să învăț adunatul stelelor căzătoare

Totdeauna fără soț, ca plopii aceia

Și cum să-mi pun dorințe arzătoare

Care nu erau ale mele.

Într-o noapte am văzut un satelit rusesc.

Culegea din Calea Lactee vise interzise

Și scria pe cer într-o limbă necunoscută. 

Apoi m-au pus în genunchi pe grăunțe de porumb

Până au încolțit în mine

Și-am  început să arunc în ei cu știuleții lui Ion Creangă.

Mi-au scăzut nota la purtare pentru obscenitate publică

Și distrugerea recoltei poporului

Care trebuia să învețe parapsihologie, telepatie, socialism științific 

Și cum se pune corect în poziție secera și ciocanul.

Bunicilor mei li s-a spus

Să fie pregățiți cu toate uneltele lor de luptă

Fântânile otrăvite din timp, grâul și porumbul confiscate

Coasele, secerile și furcile bine ascuțite

Pentru că acum ei sunt samuraii Estului sălbatec 

Și dacă vin americanii, pe care-i aștepatau ca pe Isus

Să-și facă toți harakiri în fața bisericii ortodoxe

Pentru a îngrozi vrăjmașul.

Dar n-a venit nimeni

Nimeni n-a făcut nimic.

Meșterul Manole a pus în dungă toate cărămizile

Mănăstiri nu s-au mai făcut 

Și el i-a spus nevestei să stea cuminte acasă, să se uite la televizor

Că sigur vine un cutremur în următoarea sută de ani.

Miorița a intrat într-o tăcere totală

Păștea orice, chiar și iarba desenată de copii la gradiniță.

Bunicul a făcut în continuare țuică și vin

Și-a zidid în tăcere fântâna fără s-o sacrifice pe bunica

Și n-a mai băut apă jumătate de secol.

Într-o dimineață de iarnă l-am găsit dormind în lighean

Unde apa în care voia să se spele înghețase.

El își pusese un aisberg sub cap și sforăia liniștit.

Dacă ar fi cunoscut Upanișadele

Poate s-ar fi învelit cu ele

Dar noi ne-am născut în frig pe zăpadă

Și eu sunt primul din familie care a văzut vreodată palmieri

Care se ridică și ei la cer ca toți copacii.

Radioul mergea pe Vocea Americii și o voce bruiată

Spunea că oamenii au ajuns în sfârșit pe lună

Adică și eu și bunicul, și apa din lighean.

Ne-am bălăcit amândoi într-un crater de asteroid

În care se făcuse o baltă

Cât să ne aducem aminte de peștii și lighioanele din care ne tragem.  

Un pas mic pentru om, un salt mare

Pentru toți samuraii estici care își ascuțiseră degeaba

Secerile și topoarele.

De atunci nu mai căutăm apă pe alte planete,

Cel puțin nu eu și bunicul

Ci iarbă de păscut pentru turmele de rumegătoare

Clonate la nesfârșit.

Domnule Profesor, cel mai mult îmi plac geografia lucrurilor,

Astrologia aplicată și exercițiile de sfârșitul lumii.

Orele de ieșire în spațiu mă liniștesc cu adevărat.

Vă mulțumesc că mă lăsați să mă ridic din bancă

Cu mâinile la spate

Și că-mi permiteți să stau pe steaua polară

Ca pe o bancă din parcul orașului.

De acolo toate fanfarele militare cântă grațios

Iar eu pot să-mi privesc împăcat nenorocirile

Care devin atât de mici și de rotunde

Încât seamănă cu picăturile de ploaie.

Ce frumos reciclează ele apa

Ce multe avem de învățat de la ele

Și neavând încotro poate chiar vom pricepe ceva.

Da, Domnule Profesor, aveți dreptate

E speranță în uscăciunea de pe steaua polar

Unde nu e urmă de gheață

Dar felul în care Dumneavoastră

Prezentați sfârșitul picăturilor de ploaie

Îmi inundă inima cu o pace cutremurătoare.

Am intrat apoi într-un nor

Şi observam formarea din nimic

A timpului probabil.

Aşa mi-am început iniţierea

În arta înşelătoare a creaţiei

Ca un meteorolog cu încheieturi fragile

Încurcând vremea cu timpul

Care se evapora tot mai tare

Fără să lase la fund niciun fel de sare.

Cuvintele învăţaseră să plouă şi ele

Eu îmi uitam acasă tot mai des umbrela

Şi luam streaşina.

Ba chiar începusem să fac parte

Într-un fel foarte vaporos

Din circuitul apei în natură.

Când m-abuream pe ochiul vreunui vultur

Aşteptam să văd prin el zborul însuşi.

Prin râuri peştii mă-ncercau cu limba

Ca pe-un înecat.

Intrat într-o rădăcină m-am ridicat la cer

Cu o frunză care mi-a şoptit la ureche

-Lasă-te păgubaş.

Lui Dumnezeu nu-i e sete

Doar el ştie cum se ajunge la mal.

Lumea ar putea reîncepe de la vrabia asta roșie

Care tocmai s-a așezat pe creanga din fața noastră.

Privește-o cât e de înfoiată.

E vremea împerecherilor și într-o lună - două

S-ar putea să ne trezim cu păsări colorate aiurea

Care vor ciripi sub streașina casei

Într-o limbă nemaiauzită.

Poate s-a întâmplat ceva sus în cer

Iar noi stăm aici pe verandă

Și bem liniștiți vin ca și cum universul ar fi bătut pe veci în cuie.

Privesțe puțin în grădină

Bambușii  cresc atât de repede

Încât vor trage în țeapă câteva lebede leneșe

Ce migrează în direcția greșită.

Punctele cardinale par a fi abolite

Ploaia s-ar putea râzgândi să mai curgă de sus în jos

Iar norii ne-ar putea gâdila tălpile

Până ne vom strica de râs în teatrul ăsta de păpuși

În care s-a uitat lumina aprinsă.

Pomul din fața casei, vândut ca măr la Home Depot

Va face va niște fructe găsite doar în câteva amfore grecești

Scufundate pe fundul Mediteranei acum patru mii de ani.

Degeaba schimbăm doi-trei cromozomi din sămânța bing-bangului

Degeaba vrem să facem irigații pe Marte

Lumea ar putea reîncepe

Cu vrabia asta roșie ce poate corci penele tuturor păunilor

Toată gramatica lui Dumnezeu

Care nu ne va mai putea spune 

Că am ajuns pe acea margine

Unde au dispărut și timpul și țânțarii.

Trăim mai mult decât ni s-a promis

Am scăpat de aprinderile de plămâni, de meningite, de credință

De arderi pe rug  și decapitări fără anestezie. 

Funcționăm bine cu doar cinci la sută din creier

Restul ne-ar încurca prea tare la mersul pe jos

Și e ținut ascuns într-o cută a cerului

De unde ni se dă pe datorie mintea cea de pe urmă

Material pentru adevăratele remușcări

Și colostru de mamă pentru nou născuți.

Cândva o maimuță a încercat  să fure de-acolo

Alfabetul, tabla înmulțirii și câteva idei cu coadă

Dar Profesorul i-a dat peste mâini cu rigla de măsurat timpul.

În cer nu-i nicio democrație

Se stă ca peste tot la coadă

Și totul se termină întotdeauna chiar în fața ta.

Dar bucurați-vă

Azi de la școală intrăm direct în case de bătrâni

Unde copiii ne vor vizita o dată pe an

Dar vom trăi o sută pe credit și praf de stele.  

Doi ori doi fac patru

Doi plus doi tot patru

Cum să nu-ți ieși din minți cu toată matematica asta

Făcută să strice rostul paradisului

Din care vom fi din nou izgoniți.

Șarpele nu sâsâie și nu spune nimic

El doar desparte merele cu soț de cele impare

Și ne momește cu formula infinitului despicat de limba lui.

Odată ce știi bine tabla înmulțirii, radicalul din patru,

Sau aplici formula energiei pe propria-ți piele

Ți se și tipărește pașaportul de adio, față, profil, creierul 100%.

Ești scos și din acea cută a cerului

Și de sub palmierul unde-ți bei liniștit ultima bere.

Fii împăcat.

Profesorul nu te va mai croi cu rigla timpului

Nici nu te va pune-n genunchi

Pe nuci de cocos sau pe lavă încinsă

Doar te va ignora ca pe cea mai măruntă gaură neagră.

Degeaba vrem pe alte planete

Unde apa e de mult băută de unii mai însetați

Care nu vor nici să ne caute, nici să ne găsească

Cu toate râurile, oceanele, lacrimile  și aisbergurile noastre.

M-au operat de urgență

Pentru o criză ce m-a lovit din senin.

Mă plimbam pe malul oceanului cu picioarele în apă

Și brusc am simțit nevoia să mă arunc în valuri

Să mănânc plancton și meduze.

În apă mă simțeam ca pe uscat

Pufăiam ca o balenă și vedem cerul despicat în două.

M-au deschis fără anestezie

Chiar acolo la malul oceanului.

Eram ca o păpușă rusească înăuntrul căreia găseau la nesfârșit

Altul ca mine doar mai mic, mai nedureros și mai nevinovat

Până au ajuns la cei ce se puteau naște în locul meu

Dacă totul s-ar fi  întâmplat într-o altă zi

În care mama s-ar fi culcat mai târziu

Iar tata ar fi fost într-o formă mai bună.

Un stadion plin cu stafii din altă lume

Stau la un bilet în plus

Și urmăresc meciul bietei mele vieți

Ca pe ultima lor șansă de-a vedea

Un gol trimis printre picioarele portarului.

Atunci m-a apucat tracul

Și-am priceput ce șansă mi s-a dat

Să fiu eu cel ce trage lovitura de pedepasă

În timp ce nimeni n-a faultat pe nimeni

Nimeni n-a greșit sau n-a avut vreun merit

Doar că arbitrul a decis că așa trebuie să fie.

(din volumul Geografia Lucrurilor, editura Charmides, 2018)

Adrian Sângeorzan: S-a născut la Bistriţa-Năsăud. A absolvit Facultatea de Medicină din cadrul Universităţii din Cluj-Napoca. Din 1990 trăieşte la New York unde profesează ca medic specialist în obstetrică şi ginecologie. Este autorul volumelor de poezie în ediție bilingvă româno-engleză Pe Viu, Tatuaje pe marmoră, Anatomia Lunii și Voci pe muchie de cuțit (exquisite corpse cu Carmen Firan), al colecțiilor de povestiri Între două lumi – Povestirile unui doctor de femei, Bătaia pe umăr și Drumuri (editura Scrisul Românesc), Între femei (editura Curtea Veche) precum și al romanelor Circul din faţa casei și Vitali. Este membru al Bibliotecii Internaționale a Poeților din SUA. Poemele sale în traducere au fost selecționate în antologii apărute în Europa și America.

Citește aici poezii din volumul: Lume mascată (editura Scrisul Românesc, 2021)

Copyright © 2018 Adrian Sângeorzan

Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.