ADRIAN SÂNGEORZAN
















Ținere de minte

Ținerea mea de minte se măsoară azi
În frunze, cuvinte fără rost și penele păsărilor
Ce se izbesc de fereastra prin care privesc lumea.
Ceasul cu cuc din fosta mea memorie
A rămas netras de la ultimele revoluții și uragane
Din care am scăpat mai viu ca niciodată.
Orice copac ce-ți trece pe lângă cap
E o bună dovadă că poți pluti fără rădăcini
Și fără aripi.
Dacă crezi în zborul lor
Și stai cu ochii la pândă
Ai să vezi că până la urmă toți copacii
Se ridică la cer cu rădăcinile în sus.

Restul e legat de vânt, de ploaie, de literele din abecedar
Dar mai ales de materia cenușie
Ce se cerne prin mine ca printr-o sită
Cu ochii atât de mici încât nu pot fi cuprins
În niciun calcul cosmic.

Vorbesc strict în numele meu
Mă culc, mă scol, mă duc la lucru, respir, mănânc
Înghit lucruri gata mestecate
Trecute de multe ori prin mațele universului.
Când mă apucă frica mă rog Cuiva, nu știu Cui
Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă azi
Precum iertăm și noi păcatele greșiților noștri
Sună ca un blestem al foamei
Aici în marele falanster
În care  testăm utopii cu poftă de mâncare nebună.

Reciclez, detest și iubesc la grămadă
Dar continui să mă uit prin aceeași fereastră
Ce se aburește atât cât să pot desena pe ea
Imagini care-și schimbă forma cu fiecare respirație.

Ceasul mă trezeşte cu ciripitul unor păsări
Care n-au exitat niciodată.
Fără să-mi pese îmi încep ziua
A nu ştiu câta dintr-un calendar
Care cu numai două mii de ani în urmă
Nu existase asemeni cucului din ceasul meu
Ale cărui limbi s-au transformat în cifre
Învăţate direct din fabrică
Să scuipe timpul între ochi
Cu fiecare minut care trece.

Totu-i înşirat în faţa mea ordonat
Asemeni soldaţilor într-un pluton de primire
Sau de execuţie.
Nu sunt niciodată sigur
Oricum păşesc ţanţoş, fac cu mâna
Şi aştept să văd dacă mă vor saluta
Cu urale sau cu rafale.
La prânz iau o pauză și sug printr-un pai lung
Direct din măruntaiele pământului
Iar el bolboroseşte ca un pahar golit.  

 Îmi spui să ies afară
Și să mă dau liniștit în leagănul acela care trece prin nori.
Acum că mama și tata au murit
Pot și eu să zburd în voie
Fără să fiu certat că nu-mi fac lecțiile la timp.
Nu puteam ține minte nicicum tabla înmulțirii
Dincolo de unu ori unu fac unu, nu-mi ieșea nimic
Mă înmulțeam mereu cu cine nu trebuia
În ciuda istoriei care se repetă la infinit
Ori să înveți despre timp la istorie
E o prostie mai mare decât să combați
Teoria big-bangului cu rigla în mână.

La școală aduceam bețe de socotit care încolțeau 
Înainte de orice socoteală
Și mă obligau să știu pe de rost poezii cu rimă
Ogorul cu tractorul, dragostea cu pacostea. 
A trebuit să învăț adunatul stelelor căzătoare
Totdeauna fără soț, ca plopii aceia
Și cum să-mi pun dorințe arzătoare
Care nu erau ale mele.

Într-o noapte am văzut un satelit rusesc.
Culegea din Calea Lactee vise interzise
Și scria pe cer într-o limbă necunoscută. 
Apoi m-au pus în genunchi pe grăunțe de porumb
Până au încolțit în mine
Și-am  început să arunc în ei cu știuleții lui Ion Creangă.
Mi-au scăzut nota la purtare pentru obscenitate publică
Și distrugerea recoltei poporului
Care trebuia să învețe parapsihologie, telepatie, socialism științific 
Și cum se pune corect în poziție secera și ciocanul.

Bunicilor mei li s-a spus
Să fie pregățiți cu toate uneltele lor de luptă
Fântânile otrăvite din timp, grâul și porumbul confiscate
Coasele, secerile și furcile bine ascuțite
Pentru că acum ei sunt samuraii Estului sălbatec 
Și dacă vin americanii, pe care-i aștepatau ca pe Isus
Să-și facă toți harakiri în fața bisericii ortodoxe
Pentru a îngrozi vrăjmașul.

Dar n-a venit nimeni
Nimeni n-a făcut nimic.
Meșterul Manole a pus în dungă toate cărămizile
Mănăstiri nu s-au mai făcut 
Și el i-a spus nevestei să stea cuminte acasă, să se uite la televizor
Că sigur vine un cutremur în următoarea sută de ani.
Miorița a intrat într-o tăcere totală
Păștea orice, chiar și iarba desenată de copii la gradiniță.
Bunicul a făcut în continuare țuică și vin
Și-a zidid în tăcere fântâna fără s-o sacrifice pe bunica
Și n-a mai băut apă jumătate de secol.
Într-o dimineață de iarnă l-am găsit dormind în lighean
Unde apa în care voia să se spele înghețase.
El își pusese un aisberg sub cap și sforăia liniștit.
Dacă ar fi cunoscut Upanișadele
Poate s-ar fi învelit cu ele
Dar noi ne-am născut în frig pe zăpadă
Și eu sunt primul din familie care a văzut vreodată palmieri
Care se ridică și ei la cer ca toți copacii.

Radioul mergea pe Vocea Americii și o voce bruiată
Spunea că oamenii au ajuns în sfârșit pe lună
Adică și eu și bunicul, și apa din lighean.
Ne-am bălăcit amândoi într-un crater de asteroid
În care se făcuse o baltă
Cât să ne aducem aminte de peștii și lighioanele din care ne tragem.  
Un pas mic pentru om, un salt mare
Pentru toți samuraii estici care își ascuțiseră degeaba
Secerile și topoarele.

De atunci nu mai căutăm apă pe alte planete,
Cel puțin nu eu și bunicul
Ci iarbă de păscut pentru turmele de rumegătoare
Clonate la nesfârșit.

Domnule Profesor, cel mai mult îmi plac geografia lucrurilor,
Astrologia aplicată și exercițiile de sfârșitul lumii.
Orele de ieșire în spațiu mă liniștesc cu adevărat.
Vă mulțumesc că mă lăsați să mă ridic din bancă
Cu mâinile la spate
Și că-mi permiteți să stau pe steaua polară
Ca pe o bancă din parcul orașului.
De acolo toate fanfarele militare cântă grațios
Iar eu pot să-mi privesc împăcat nenorocirile
Care devin atât de mici și de rotunde
Încât seamănă cu picăturile de ploaie.
Ce frumos reciclează ele apa
Ce multe avem de învățat de la ele
Și neavând încotro poate chiar vom pricepe ceva.
Da, Domnule Profesor, aveți dreptate
E speranță în uscăciunea de pe steaua polar
Unde nu e urmă de gheață
Dar felul în care Dumneavoastră
Prezentați sfârșitul picăturilor de ploaie
Îmi inundă inima cu o pace cutremurătoare.

Am intrat apoi într-un nor
Şi observam formarea din nimic
A timpului probabil.
Aşa mi-am început iniţierea
În arta înşelătoare a creaţiei
Ca un meteorolog cu încheieturi fragile
Încurcând vremea cu timpul
Care se evapora tot mai tare
Fără să lase la fund niciun fel de sare.
Cuvintele învăţaseră să plouă şi ele
Eu îmi uitam acasă tot mai des umbrela
Şi luam streaşina.
Ba chiar începusem să fac parte
Într-un fel foarte vaporos
Din circuitul apei în natură.

Când m-abuream pe ochiul vreunui vultur
Aşteptam să văd prin el zborul însuşi.
Prin râuri peştii mă-ncercau cu limba
Ca pe-un înecat.
Intrat într-o rădăcină m-am ridicat la cer
Cu o frunză care mi-a şoptit la ureche
-Lasă-te păgubaş.
Lui Dumnezeu nu-i e sete
Doar el ştie cum se ajunge la mal.

Lumea ar putea reîncepe de la vrabia asta roșie
Care tocmai s-a așezat pe creanga din fața noastră.
Privește-o cât e de înfoiată.
E vremea împerecherilor și într-o lună - două
S-ar putea să ne trezim cu păsări colorate aiurea
Care vor ciripi sub streașina casei
Într-o limbă nemaiauzită.
Poate s-a întâmplat ceva sus în cer
Iar noi stăm aici pe verandă
Și bem liniștiți vin ca și cum universul ar fi bătut pe veci în cuie.

Privesțe puțin în grădină
Bambușii  cresc atât de repede
Încât vor trage în țeapă câteva lebede leneșe
Ce migrează în direcția greșită.
Punctele cardinale par a fi abolite
Ploaia s-ar putea râzgândi să mai curgă de sus în jos
Iar norii ne-ar putea gâdila tălpile
Până ne vom strica de râs în teatrul ăsta de păpuși
În care s-a uitat lumina aprinsă.

Pomul din fața casei, vândut ca măr la Home Depot
Va face va niște fructe găsite doar în câteva amfore grecești
Scufundate pe fundul Mediteranei acum patru mii de ani.
Degeaba schimbăm doi-trei cromozomi din sămânța bing-bangului
Degeaba vrem să facem irigații pe Marte
Lumea ar putea reîncepe
Cu vrabia asta roșie ce poate corci penele tuturor păunilor
Toată gramatica lui Dumnezeu
Care nu ne va mai putea spune 
Că am ajuns pe acea margine
Unde au dispărut și timpul și țânțarii.

Trăim mai mult decât ni s-a promis
Am scăpat de aprinderile de plămâni, de meningite, de credință
De arderi pe rug  și decapitări fără anestezie. 
Funcționăm bine cu doar cinci la sută din creier
Restul ne-ar încurca prea tare la mersul pe jos
Și e ținut ascuns într-o cută a cerului
De unde ni se dă pe datorie mintea cea de pe urmă
Material pentru adevăratele remușcări
Și colostru de mamă pentru nou născuți.

Cândva o maimuță a încercat  să fure de-acolo
Alfabetul, tabla înmulțirii și câteva idei cu coadă
Dar Profesorul i-a dat peste mâini cu rigla de măsurat timpul.

În cer nu-i nicio democrație
Se stă ca peste tot la coadă
Și totul se termină întotdeauna chiar în fața ta.
Dar bucurați-vă
Azi de la școală intrăm direct în case de bătrâni
Unde copiii ne vor vizita o dată pe an
Dar vom trăi o sută pe credit și praf de stele.  


Doi ori doi fac patru
Doi plus doi tot patru
Cum să nu-ți ieși din minți cu toată matematica asta
Făcută să strice rostul paradisului
Din care vom fi din nou izgoniți.
Șarpele nu sâsâie și nu spune nimic
El doar desparte merele cu soț de cele impare
Și ne momește cu formula infinitului despicat de limba lui.
Odată ce știi bine tabla înmulțirii, radicalul din patru,
Sau aplici formula energiei pe propria-ți piele
Ți se și tipărește pașaportul de adio, față, profil, creierul 100%.
Ești scos și din acea cută a cerului
Și de sub palmierul unde-ți bei liniștit ultima bere.
Fii împăcat.
Profesorul nu te va mai croi cu rigla timpului
Nici nu te va pune-n genunchi
Pe nuci de cocos sau pe lavă încinsă
Doar te va ignora ca pe cea mai măruntă gaură neagră.
Degeaba vrem pe alte planete
Unde apa e de mult băută de unii mai însetați
Care nu vor nici să ne caute, nici să ne găsească
Cu toate râurile, oceanele, lacrimile  și aisbergurile noastre.

M-au operat de urgență
Pentru o criză ce m-a lovit din senin.
Mă plimbam pe malul oceanului cu picioarele în apă
Și brusc am simțit nevoia să mă arunc în valuri
Să mănânc plancton și meduze.
În apă mă simțeam ca pe uscat
Pufăiam ca o balenă și vedem cerul despicat în două.
M-au deschis fără anestezie
Chiar acolo la malul oceanului.
Eram ca o păpușă rusească înăuntrul căreia găseau la nesfârșit
Altul ca mine doar mai mic, mai nedureros și mai nevinovat
Până au ajuns la cei ce se puteau naște în locul meu
Dacă totul s-ar fi  întâmplat într-o altă zi
În care mama s-ar fi culcat mai târziu
Iar tata ar fi fost într-o formă mai bună.

Un stadion plin cu stafii din altă lume
Stau la un bilet în plus
Și urmăresc meciul bietei mele vieți
Ca pe ultima lor șansă de-a vedea
Un gol trimis printre picioarele portarului.

Atunci m-a apucat tracul
Și-am priceput ce șansă mi s-a dat
Să fiu eu cel ce trage lovitura de pedepasă
În timp ce nimeni n-a faultat pe nimeni
Nimeni n-a greșit sau n-a avut vreun merit
Doar că arbitrul a decis că așa trebuie să fie.

(din volumul Geografia Lucrurilor, editura Charmides, 2018)


Adrian Sângeorzan: S-a născut la Bistriţa-Năsăud. A absolvit Facultatea de Medicină din cadrul Universităţii din Cluj-Napoca. Din 1990 trăieşte la New York unde profesează ca medic specialist în obstetrică şi ginecologie. Este autorul volumelor de poezie în ediție bilingvă româno-engleză Pe Viu, Tatuaje pe marmoră, Anatomia Lunii și Voci pe muchie de cuțit (exquisite corpse cu Carmen Firan), al colecțiilor de povestiri Între două lumi – Povestirile unui doctor de femei, Bătaia pe umăr și Drumuri (editura Scrisul Românesc), Între femei (editura Curtea Veche) precum și al romanelor Circul din faţa casei și Vitali. Este membru al Bibliotecii Internaționale a Poeților din SUA. Poemele sale în traducere au fost selecționate în antologii apărute în Europa și America.

Copyright © 2018 Adrian Sângeorzan
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.


Niciun comentariu

Un produs Blogger.