STELUȚA CRĂCIUN - UȘI DE HÂRTIE

Steluța Crăciun – Uși de hârtie:  Pentru mine poezia este mai mult decât o pasiune, un hobby, o ocupație. E o formă de salvare a unei părți din mine, *non omnis moriar*, cum spunea Horațiu. Și, într-un anume fel, poezia este zborul meu.

“Steluţa Crăciun scrie ca şi cum ar reconstrui din „piesele” de amintiri/ trăiri, gânduri, sentimente pe care le-a păstrat în sufletul său, ca pe nişte „cuiburi pentru un rest de vis”, drumul său (real sau închipuit/ dorit) prin viaţă. Sigur, viaţa e o călătorie aparte, un „drum” pe care fiecare dintre noi îl străbate şi îl percepe într-un fel unic. („Timpul se scurge fierbinte/ ca aurul topit curgându-ne rotund/  pe degete”, dar, în fond, „blestemul lui Midas/ ne bântuie la cerere”). Aici însă Steluţa Crăciun ne vorbeşte de multe, începând, poate cu miresme de demult, dinspre „acasă”, din curtea părintească, pe care „străine buruieni au ocupat-o, săraca”. Poate că, odată, când a slăbit puţin ghearele „cuştii” pe care, ca fiecare, şi-a construit-o din zilele sale, cât să ajungă din nou acasă, şi să se descalţe la poartă, căci „doar aşa poate curtea să-mi citească/ tălpile şi să mă primească”, a simţit în suflet că acolo, „în grajd, sau doar în vis” mai „nechează caii de dor”. Doar că în poem, ca altădată „tânărul meu tată se urcă/ în spatele lor călare şi/ într-un ultim gest de iubire/ zboară cu ei la apa cea vie”.

(…) Pe scurt, este cartea unei autoare care lasă impresia că foloseşte vocabularul în direcţia dorită, apelând la tropi fără insistenţă, mai curând ca nişte nuanţe care pot reda mai limpede, poate, o umbră, o culoare de care are nevoie pentru a „construi” imaginea pe care o caută. Poate că, aşa cum spune autoarea acestei cărţi, „poetul îşi scrie cu bucăţi de cărbuni testamentul” cu mult înainte de a simţi capătul timpului pe care îl are, poate că, la fel ca mulţi alţii, a aşteptat să aibă starea şi cuvintele să îşi scrie „visul alb visul/ pe întunericul nopţii”. Cine ştie. Eu însă aşa am citit aceste texte, ca re-vederea/ re-desenarea, aidoma cum au fost sau aşa cum erau visaţi, paşii unei călătorii, în drumul spre „acasă”, acolo unde poţi să simţi cum sorbi din aer şi din gânduri statornicie.” (extras din “Cuvântul înainte” la volumul “Uși de hârtie” semnat de scriitorul, editorul și jurnalistul cultural Marius Chelaru)

A la recherche...

- Mai caută, îmi spuneai, mai caută,

e acolo,

orientează-te după miros,

mai ții minte, mirosul acela

ușor dulceag, ușor piperat,

ce-mi evoca mie India,

nu știu de ce,

n-am fost niciodată acolo,

cred că era mai curând

mirosul  amestecat

de leuștean și de mentă

ce se uscau în podul casei,

cu cel de vanilie al prafului

ce proiecta fascicole de lumină

prin lucarne,

când răsfoiam cărțile de școală ale tatei,

caietele bunicului

cu scrisul acela frumos de care ne minunam.

Acolo găseam noi

mirabile fragmente de timp

pe care doar noi le mai citeam

și pe care, în serile de iarnă

auzeam cum le rostogoleau șoarecii...

Sau erau nucile?

Acum, chiar de vreau să mai caut,

nu mai pot:

am atâtea temeri și atâtea regrete

care mă țintuiesc precum reumatismul.

Iar tu nu mai ești

să-mi dai vreun indiciu.

“Plus jamais, plus jamais...”

      - celui ce mi-a făcut cunoștință cu  Amos Oz -

Pe lespezile încinse, șopârle subțiri

își ard primul strat de piele

până la abandon.

Marmura bătrână se dă la o parte,

învinsă de niște plăpânde tulpine,

vântul uscat se foșnește neliniștit,

greu de ecouri,

bătrânii și credincioșii sicomori 

opun rezistență deșertului...

Noaptea însă, coborâtă brusc,

fără  preludiul asfințitului,

strânge tot mai mult

cercul oportunist și imprevizibil al nisipului

pe care sclipesc lacomi

ochii șacalilor...

Ea a plecat înfuntând nisipurile

și apa cea mare.

A luat cu ea regretele, lacrimile, remușcările

și toate nopțile de dragoste

și nu va ma veni niciodată.

Dar umbra lui nu știe toate aceste

și, la lumina lumânării, se lungește

prin toate colțurile, căutând-o...

și, negăsind-o,

o reinventează, scriind-o.

Andante capriccioso

- E doar vântul, îmi spui, nu plânge e doar vântul

iar stelele nu tremură înfrigurate însă aerul rece

e mediul perfect, generând un viciu de refracție,

așa că  nu plânge, iubito, e la locul ei veșnicia.

Ea are răbdare (și timp) să ne aștepte, mai stai

preț de o viață, sau  doar de o frumoasă iubire,

căci nu viața, ci iubirea, se spune, e un pas către ea -

efemeride ce suntem, sperând în secret nemurirea.

Tu vezi ce grozăvii se-ntâmplă în lume, my dear:

balene în val se-aruncă  pe o plajă de fițe-n Hawai,

păduri seculare nasc în adâncuri pustiitele dune,

singuratici, urșii polari plutesc pe banchize-n derivă.

Poate-n clipa aceasta, a-nceput marea finală,

poetul își scrie cu bucăți de cărbuni testamentul,

pe scări de mătase spre cer  doar săracii cu duhul se nalță,

Pe când focul arde continuu mocnit. Nu plânge, e vântul...

Călătorie eșuată

Profitând de o clipă

în care tot corpul meu era obosit și neatent,

m-am strecurat pe furiș afară din el:

am așteptat să se întunece,

l-am înfășurat într-un palton gros

și l-am abandonat pe o bancă în parc,

unde la lumina chioară a felinarelor

oricine putea crede că e un bețiv nenorocit

iar până la ziuă, când se va descoperi adevărul,

ehei, câte voi putea face:

voi fi departe,

călătorind liberă ca gândul.

Îmi faceam bagajul liniștită

când mi-a sunat telefonul

ca să mă anunțe să merg

să-mi iau corpul de la poliție:

îl amprentaseră și mă găsiseră în baza de date:

de unde era să știu eu

că amprentele degetelor

erau identice cu ale sufletului...

Dejun pe iarbă

Uite că secolul XIX a bătut de jumătate:

e timpul să ne scoatem iubirile

la iarbă verde,

să le mângâie lumina prefirată

trupurile albe.

Prea multa ipocrizie

ce a învăluit amorurile în alcovuri

unde priveau pe gaura cheii

servitorii voyeuriști

s-a risipit cu ceața albă a dimineții.

Doar așa putem noi vedea

resturile dejunului în prim plan:

natură moartă pe rochia

albastră, boțită,

aruncată în grabă...

Ei, acum că le-au făcut pe toate,

domnii pot vorbi politică,

în timp ce trupurile fetelor luminând

așteaptă răbdătoare

să li se facă iar foame,

așa, ca să crape de ciudă

toți pudibonzii ce se trezesc noaptea

nădușind.

Sau e doar o impresie?

Citește mai multe versuri și profilul scriitoarei aici: Steluța Crăciun

Copyright © 2018 Steluța Crăciun

Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.