CORINA HERGHELEGIU - PE ARIPILE IUBIRII


CORINA GERGHELEGIU
















Corina Herghelegiu – Pe aripile iubirii (editura CHEIRON, 2017): “Volumul de poezii Pe aripile iubirii încântă prin armonia dintre conținut și formă, prin suavitatea stilistică, prin autenticitatea trăirii, Corina Herghelegiu „cântând” dragostea când în tonurile joase ale regretului, când în tonurile înalte ale elegiei. Forma clasică a versului îmbracă, în mod elegant, teme romantice, autoarea surprinzând emoții puternice în decoruri diafane. Supratema volumului de versuri este anunțată încă din titlu, iubirea fiind sentimentul care dă sens Universului, e trăirea care emană energii vitale, ființa umană fiind integrată armoniei celeste prin acest sentiment unic, irepetabil. Corina Herghelegiu este o poetă a căutărilor, a dorurilor, a melancoliilor; poezia sa este o extensie a eu-lui în lume, devine artă purificatoare, versurile îngăduind o transmutare a valorilor dinspre universul interior către cel exterior.

Volumul de versuri Pe aripile iubirii rezonează cu o geografie spirituală complexă, în care viziunea ascensională capătă ecouri aproape sacre. Tensiunea stărilor emoționale se echilibrează prin defulare creatoare, prin artă, vibrația interioară cristalizându-se în versuri scrise de o mână tenace. Stilistica poemelor denotă capacitate creatoare, forță vizionară, spirit preocupat de înălțimi. Autoarea este înzestrată cu talentul nativ de a așeza cuvintele în tonuri melodioase, întrebuințând procedeele stilistice în formule inedite.  Iubirea este „referentul tematic” al cărții, fiind sentimentul care asigură ordinea lumii, armonizarea ființei umane cu universul. Corina Herghelegiu transpune în poezie, nevoia de zbor, dorul de înălțimi, dorința de comuniune cu Divinitatea, prin iubire. Creația devine un act demiurgic al reorganizării lumii, dintr-o perspectivă a dorului ascensional. Viziunea poetică depășește canoane literare, doctrine sau principii estetice, ci este o viziune a emoției autentice, capabile să miște o lume întreagă.” (extrase din recenzia semnată de prof. dr. Mihaela Rădulescu la volumul Pe aripile iubirii”)


Cioburi sparte

Sufletul meu
pășea desculț prin cioburi sparte,
îți amintești?
le-ai lăsat atunci când ai plecat,
le adunam
prin camera goală, tăcută, pe toate,
tu, plecând în grabă
în urmă nu te-ai uitat.
Urme rămâneau peste tot,
iar tălpile arse
nu mai simțeau durerea
și nici nu mai știu:
când ai plecat,
venise iarna, ori se-nserase,
sau doar sufletul meu
rămăsese pustiu?


De ce?

Niciodată nu vom ști de ce iubim o floare,
Și niciodată nu vom ști de ce trăim,
Nu vom afla vreodată de ce iubirea doare,
Și de ce ne naștem, și de ce murim?

Niciodată nu vom ști de ce ne-ncearcă suferința
Și de ce o trădare ne rănește oricând
De ce un copil are totuși credința
Că viața-i frumoasă și o înfruntă râzând?!

Și de ce parcă lumea e tot mai grăbită
Spre un „nicăieri” ce mâine nu va mai fi,
Și dacă iubirea-n lume încă mai există
Noi, de ce ne despărțim în fiecare zi?!

Pe aripile iubirii


Umbre

Îmi număr anii printre stele
Și caut visul ce n-a fost trăit,
Mă pierd în gândurile mele
Ca într-un suflet pustiit.

Adun cuvinte nerostite,
La timpul lor, din amintiri,
Și le trimit apoi șoptite
Spre ne-mplinitele iubiri.

Aștept visarea să-mi coboare
Pe gene, ca-ntr-un basm tăcut,
Și-mi număr iar, prin stele, anii
Ce i-am trăit, ce i-am pierdut!...

Și dansul ce pășește-n lume,
Trăit să fie-n doi, ar vrea,
Dar umbra mea se pierde-n tine
Și nu rămâne decât umbra ta!


Alfabetul iubirii

Învață-mă alfabetul iubirii,
Mai rămâi lângă mine, un pic,
Și spune-mi, că-n legea firii,
Fără iubire suntem „nimic”!

Alfabetul iubirii mă-nvață
La gura sobei, în noapte,
Minte-mă că iubirea e viață,
Că dăinuie-n timp și în moarte!

Al iubirii alfabet mă învață,
Să-ncepem cu A, fără grabă,
Vreau să-mi fii și gând, și povață,
Și timpul înghețat în zăpadă!

La Z să ajungem târziu,
Nimic să nu fie în treacăt,
Apoi, am să uit tot ce știu
Și o vom lua de la capăt!


Murim câte puțin

Murim în fiecare zi câte puțin,
De dor, de nepăsare, necredință
Și rar ne întrebăm: de ce trăim?
Și-adesea ne refugiem în suferință.

Murim în fiecare zi câte puțin
Și mor în noi atâția oameni, vise!
Urmăm tăcuți cu toții un Destin
Și batem deseori la porți închise.

Murim câte puțin în fiecare zi,
De nostalgii, de amintiri, de fericire,
Murim, și niciodată nu vom ști,
Câți îngeri plâng în noi de neiubire.

Citește mai multe versuri și profilul poetei aici:  Corina Herghelegiu

Copyright © 2018 Corina Herghelegiu
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.




Niciun comentariu

Un produs Blogger.