ARCADIE LIPCANU

Stau strajă, iubito 

E timpul pădurilor stinse
După ce-o ars iubirea din pomi;
Și clipa își cere urâtul prin vise -
Din gură de armă și făptură de om.

Țâșnesc lumini ferecate-n Jilava,
În Deva, Aiud și Pitești,
Își spală rușinea în mare canalul -
Doar oamenii se mai gândesc…

Comunele gropi-îngropată-i sfințenia -
Nici crucile nu mai putrezesc;
Și mintea nu poate cuprinde mizeria
Neomenescului omenesc…

Încearcă, premiere, să stai în istorie
O zi cu lanțul pe dinți
Și tu, președinte, ce fel de victorie
Ne dai, când ni-i iai pe cei sfinți?

Ce neam își clădește casa pe oase
Și cântul pe urlet tăiat,
De ce azi tacit protejați ucigașii
Ce au maltratat, spânzurat?

Nici nume nu vreți să mai aibă martirii
Cu groapă comună îi vreți;
Sunt morți, dar vă temeți de taina iubirii
Poporului, ce-n mâna-l aveți!

La alte neamuri, au crucile nume,
Memoria-i plină de flori și cununi;
Spre noi ei privesc ca la căzuții de unde,
Acei cu memorie, numiți sunt nebuni…

Înghite seara cu liniștea-i surdă
Un țipăt, trecut poticnind printre gratii;
și moare țara cu inima-i mută,
Ce-și pune-ai săi fii liniștit pe jăratec…

E timpul pădurilor și viselor stinse
După ce-o ars iubirea din pomi și din noi;
E timpul luminilor sacre, aprinse
În noapte, în gropi cu eroi ce n-au somn…

Doar crucea mai stă liniștită -
- Stau strajă, iubito, adormi…

Dacă ar fi 

Dac-ar fi să mă nasc
Și de-o mie de ori,
Să mă-ntrebe iarași și iară,
În ce țară aș vrea -
Le-aș răspunde ușor:
De au doină, mă nasc și în gară!

Ca să cresc,
Am nevoie de lăptișor,
De-o livadă în flori primăvara;
Și de-o albină - cu ea să zbor -
Mai de sus ca să-mi văd
Toată Țara!

Și de-o fi să insiste -
Fără erori,
Să arăt unde e a mea vatră?
Să ia mămăliga,
Mama lor de feciori -
Să o prefacă în hartă!

Mai apoi,
Geografic, care decor
Aș păstra pentru Țară și neamuri?
Ce întrebare...
Dacă văile mor,
Să le prefacă în dealuri!

Și de-ar fi să mă-ntrebe -
Dac-aș pleca,
Ce-aș dori ca să-mi iau pe vecie?
Un drum de întoarcere
Pe o vâlcea,
O doină și omenia!

Fericită-i umbra ta

N-am știut nimic mai bun,
Nici n-am cunoscut mai sfânt...
Dulcea amintirea mea -
Bunătatea, cum o simt.

Fericit - neinventiv,
Bucuros fără să vreau,
Și-un cucui era motiv
Să simt, mamă, că te am.

Înzecit-au pașii mei
Ochii tăi în așteptări;
- Eu vin, mamă, fiul tău -
Tu te pierzi în alergări...

Poate, neamul de furnici,
Printre oameni rude au...
Mâini căzute, pașii mici,
Până-n ziuă porăiau.

Fericită umbra ta,
Cozonacii când ungeai...
Am atâtea-n viața mea -
Nu știam atunci ce-i rai.

Îmi spuneai, că mai rămâi
Să ții casei căpătâi
și pe tata, cum să-l iai,
că nu poti să-l reînvii.

Te-am convins să mergi la noi,
Când de tot ai obosit...
Te visai în sat la noi -
Mă ierți, mamă, de-am greșit.

Fericirea-i ca un vânt,
Nu o știm, când o trâim...
Doar pierzând-o, rând pe rând,
Abea-ncepem s-o simțim.

Că, nu știu nimic mai bun,
Nici n-am cunoscut mai sfânt...
Poate, că așa mai sânt
Azi, doar mame pe pământ...

Crucea neamului

De ce atâta ne-ai iubit tu, Doamne,
Că ai dorit să ne dai nouă
Acest pământ cu dor stropit,
Sau poate altor hărpăzit?
Dar n-au venit să-l ia
Și l-ai dat nouă…?
Și de atunci, în inimi plouă
Cu dor de mumă și de frate,
De munte, mare și de soră,
De răsărit în bob de rouă,
Și… de Tine, Doamne!
Acuma - parc-am spus de toate…
Dar parcă toate-s rupte-n două:
Și Țară, și pământ, și neam,
Și limbă, și simțire, poate?
Și calendare, sărbători,
Și cântec către Tine… Toate?
Sărmanul suflet de român -
Un suflet greu împătimit,
Cu casa lui clădită-n dor,
Mereu-din zori nemulțumit
Și iarăși, Doamne, împărțit -
Între Divin și-ntre ogor…
De ce Tu, Doamne, ne-ai lăsat
Așa neîmpăcați să fim,
Neliniștiți, nedefiniți… Din ce păcat?
Ca să-l urâm și să-l iubim
Cu aceiași ochi pe-al nostru frate
Ca pe orișice străin…
Și să nu știm de ce -
Din drag, ori chin…?
Tu ni le-ai împărțit pe toate
Din tată-n fiu să le dorim?
Să cautăm, să prețuim…
Și să dorim din inimi toate
Un alt pământ și-un alt destin?
Că toate-s bune doar la Vatră
Și se-nțeleg în crucea sa;
Să-ți cer acum o altă soartă?
Dar ce va fi cu soarta mea?
Sau, ca să întregim Destinul,
Mai e nevoie de ceva?
Da? Ce să mai fie,
Că parcă toate-au făcut plinul?
Doar poate… Poate dragostea?
Doar ea nu poate fi-mpărțită,
Că ea e-n tot și totu-i ea;
E ca și pâinea-rotungită,
Doar o cunoști cu felia
Și-același gust, cât n-ai tăia -
La fel, în toată viața, ea…
Și am simțit că asta e
Ce ai vrut, Doamne, să ne dai
Prin darul Tău cel de departe:
Un dor întreg de “dragoste de drag” -
De Tine, sine și mereu de frate!

Îmi deschid inima și fac
În ea loc pentru multe alte inimi;
Privesc în jur…
Și liniștit, și împlinit și Împăcat -
Vin toți românii lângă mine
Și parcă crucea neamului s-a luminat…
De ne-om iubi -
Destinul va fi azi întreg, nu mâine!

Arcadie Lipcanu (n. 4 august 1960, Pruteni, Fălești): Mulți ani în urmă, vedeam lumina tiparului Dumnezeesc într-un sat din lunca Prutului, situat de la Iași cam la distanța unui popas de pe vremea carelor - doar că pe partea astălaltă. Acolo, la Pruteni, am învățat poezii de ale lui Eminescu și Coșbuc mult înaintea literelor. Mi le cânta mama, care lucra doar cântând - în special romanțe. Îmi amintesc că mă îngrijoram dacă n-o auzeam cântând. Și mi le-a tot cântat până mi le-a așezat în inimă. O fi fost norocul meu ca mama să fie profesoară de litere, dar încă mulți alți profesori împătimiți de miracolul limbii române mă așteptau la școală și nu numai... Mult mai târziu, am înțeles că locul de baștină reprezintă segmentul cel mai important al zodiacului personal, la care, vrând-nevrând, raportăm toate faptele și trăirile, toate aspirațiile, reușitele și nereușitele pe parcursul întregii vieți. Mă simt mereu concrescut cu baștina, lucru care răzbate, strigă prin poeziile mele, de fiecare dată îmi răstoarnă sensul și scoarța scrierilor concepute inițial cu totul altfel... Mai e și Prutul dintre noi, și sârma ghimpată și tentativele de a privi la astea ca la ceva normal-toate le mai port cu mine...

Adolescența a venit cu dorința aprigă de a scrie, pe care am reușit să o îndepărtez cu succes, crezând atunci că trebuie să mă dedic unor scopuri ”serioase”. Pe parcursul vieții, am mai reușit să o fac de câteva ori, însă, e de la sine înțeles că poezia nu putea rămâne cea învinsă și am cedat spre împlinirea mea într-un final. Am profesat mai multe în viață, însă acum, la vârsta mea trecută de jumătatea optimistă, pot fi absolut sincer cu mine însumi și cu lumea, declarând dragoste continuă doar celor de la început: poeziei și medicinei.

Puteți citi mai multe pe pagina ”pe ce să ne creștem iubirea”, care reprezintă o pagină de autor. În viitorul apropiat, sper să public o plachetă de poezii.

Copyright © 2018 Arcadie Lipcanu

Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.