IULIANA DINTE

Lasă frica să-ți pătrundă ochii goi și umezi parcă.

Pe tâmplele tale se scurg iubiri diferite,
Pictate pe-o coală, în temple de ceară zidite.
Te-ai născut să fii femeie, un blestem şi un miracol,
Și să-ți fie numai moartea singurul durut obstacol...

Ca o Ană eşti zidită între doi pereți greoi,
O zeiță părăsită şi uitata-n munții goi.
Tot din gustul vieții tale, se mai nasc și alte vieți,
Pântec sacru de tăcere, de durere și tristeți...

Nicio toamnă nu-i mai mută şi mai tristă decât tine,
Nicio mamă n-ar fi mamă fără țipătul ce vine
Și îngroașă Universul, când sorocul e aproape
Nici măcar Dumnezeirea între ei nu mai încape...

Lasă frica să-ți pătrundă ochii goi și umezi parcă,
Şi din ea tu fă lumină, prunci biruitori și regi...
Noi nu știm câtă durere și răbdare vă încearcă,
Dar pe cei ce vor să știe, de durerea ta să-i legi...

M-am iubit în zi de post cu un plâns din plânsul meu

M-am iubit de frica morții cu cei mai voinici bărbați,
Şi m-am pus în fața sorții să îi apăr pe soldați.
M-am pierdut în vorbe multe şi în brațele de fier,
Într-un sac am strâns păcate şi în altul am pus mister.

M-am iubit sub semnul crucii prinsă toată-n drama furcii,
Cu ostatici şi stăpâni, şi cu cei mai trişti nebuni.
Am uitat de fericire prinsă-n tragedia lor,
Şi-am crezut că e iubire drama de pe fruntea zeilor.

M-am iubit în zi de post cu un vis din visul meu,
Şi-am făcut amor credulă la o margine de râu.
Înapoi la-nsigurare m-am întors cu frica-n brațe,
Şi-am fost noapte fără stele pentru cei fără amante.

M-am iubit şi cu pustiul şi-n pustiu cred c-am să mor,
Şi-n atâtea mofturi sacre se scurgea în mine dor.
Am plecat spre omenire înarmată cu iubire,
Și-am să mă iubesc tăcută într-un vers de poezie.

M-am iubit cu plânsul meu în odăi întunecate,
Şi-am făcut amor o noapte pe un braț de flori uscate.
Am pictat iubirea în culori sentimentale lângă suflete trădate,
Am închis-o-n nopți albaste, şi în cerul gurii noastre.

În ochii tăi albaștri se va lăsa o ceață.

Amintește-ți cât de tandră, m-am pierdut în mângâieri,
Tremura în mine-o doamnă, condamnată-ntre plăceri.
Amorul meu cu tine, explozie tihnită,
Păcat adus în lume, de-o Evă învechită.

Din coasta ta am rupt, şi m-am născut cândva,
Apoi m-am renăscut, sub steaua ce-mi murea.
Tu ai îndrăznit să îmi săruți, tot trupul meu de piatră.
Acolo între munți, în noaptea cea mai neagră.

Din ochii mei mirați, sorbeai eternitatea,
Doi vârcolaci ciudați, iubeau în noapte moartea.
Jucam iubirea-n doi, cu planetele în palme,
Te pierdeai pe sânii mei, sub ispita unei doamne.

Iartă-mă de te-a durut, păcatul din plăcere,
Dar nu pleca tăcut, sopteşte-mi încă-o vreme,
Si nu dărâma din mine, un templu de dorințe,
Mai ia ceva cu tine, în nopți de biruințe.

Du cu tine acasă, puțin din drama mea,
Dar n-o uita pe masă, sau în odaia ta.
Si nu uita că zeii, au plâns la tragedii,
Când îngerii scriau, destinele pustii.

În ochii tăi albaştri se va lasă o ceață,
Se vor ascunde monștrii, căzuți din steaua noastră.
Vom înțelege apoi, de ce iubim în lașitate,
Şi vom vedea sub ploi, un Soare-arzând păcate.

Ce eroi să mă salveze cînd în mine picuri tu

Am vorbit cu sfinții care, te-au făcut pe tine zeu,
Știu cum te-au zidit în mine, mai presus de Dumnezeu,
Am strigat la ei puternic, până m-a durut destinul
M-am înfometat de ciudă și mi-am pregătit veninul...

Îmi e foame de mister şi de tine şi de-amor,
Mă topesc între planete şi pun doruri lângă dor.
Dar regretul mă-nfioară şi mă îngheață între ploi,
Unde eşti iubitul meu, unde sunteți voi eroi?

Dar ce prinți să mă salveze, când în mine picuri tu?
Cine-mi strânge-n brațe plânsul care-n tropote căzu?
Am să cer o liturghie pentru tine-n catedrală
Să-mi fi ultimul deliciu și întâia mea greșeală.

Si-am să mă mărit bolnavă, cu un gând din gândul tău,
După ce am fost iubită, de-un nebun și de-un călău.
Şi-am să mă mărit tăcută, fără sete de orgolii,
În aceeași catedrală unde plâng nemuritorii!

Și dacă moartea e femeie…

Sunt femeia care plânge lângă-un colț de caldarâm,
Mă fac una cu lumina şi cu bezna mă dărâm.
Din Etern femeia soarbe întristării alfabetul,
Şi pocalu-nsingurării şi amorul şi regretul.

Delirez... de ce şi moartea e femeie ca şi mine?
Ura pare feminină ca o bardă-ntre destine,
Ce deschide sarcofacul nopților muiate-n ploi,
Ce se-ntâmplă dacă-n iarnă, plagiem iubirea-n doi?

Mă ridic până la stele să-l trezesc pe Dumnezeu,
Să le-agăț de El pe Eve și să fug cu visul meu,
Groaza unei lumi urnite în decepții imature,
Dacă dragostea-i femeie, atunci las-o să te fure...

Şi-am să mor și eu femeie, dar mereu ținându-i partea
Și tu ai să-mi mori bărbat, mult mai cult decât e moartea...
Şi-am să fac amor o noapte, ca din moarte înviată,
Până când păcatul Evei va fi șters la judecată.

Iuliana Dinte (n. 7 ianuarie 1989, Constanța): Cine sunt eu? Femeia care nu a stiut nicicând să fie femeie, sunt un cuvânt închis în mai multe cuvinte, prizoniera gândurilor şi totodată sunt stăpâna lor. 

Numele meu este Iuliana, o străină cu ochi verzi care refuză să crească, cred că voi rămânea copilă până la sfârsitul vieții mele si nu pentru că am fost o răsfățată, pentru că viața mi-a dat prea multe palme când eram încă o copilă. Pentru că am cunoscut durerea şi m-am așezat cu ea la masă, am dormit cu ea în pat şi am respirat odată cu ea. Pentru că am simțit mirosul morții şi m-am luptat cu ea parte în parte, ea a învins şi mi-a luat persoane dragi dar apoi m-a făcut să inteleg că ea este singura naștere adevărată. 

Am să rămân copilă prin sinceritatea mea, prin inocența si puritatea mea, prin iubirea mea față de orice ființă.

Ce e poezia pentru mine? Este confesiunea sufletului, adevăruri ridicate la nivel de artă.

De ce iubesc poezia? Pentru că iubesc viața cu toate emotiile ei, cu toate lacrimile, cu tot dorul si cu toată iubirea ei. Poezia este viață, viața este însăși poezie.

Și din nou mă întreb cine sunt eu? Eu sunt iubire şi atât! 

Copyright © 2017 Iuliana Dinte

Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.