CRISTINA-MONICA MOLDOVEANU
Ninsoarea de din sus cădea ca o căldură,
blîndețe, cristal pur, părea o frumoasă fecioară cu plete negre,
înșelătoare, cu buzele asprite de focul iernii,
cu degetele lipite de sobele în care arde lemnul de brad.
Ninsoarea de din jos era vifor rece, cu părul despletit, fecioară
fără noroc, răsfățată știmă, șuier și fluier de os, ninsoare rece
în miezul unei veri fierbinți, cu copacii prea înalți,
crescuți din sînii ei storși, cu aprigile iubiri
în caruselul soarelui, fugă peste mări și țări
în ținutul cerbilor carpatini, dincolo de vești și povești.
Adesea eram femeie, adesea altcineva era bărbat.
Pe degete îmi juca rochița rîndunicii și voalul greu al florilor de mai.
Cînd a început să ningă azi-vară mai știam încă să plîng.
blîndețe, cristal pur, părea o frumoasă fecioară cu plete negre,
înșelătoare, cu buzele asprite de focul iernii,
cu degetele lipite de sobele în care arde lemnul de brad.
Ninsoarea de din jos era vifor rece, cu părul despletit, fecioară
fără noroc, răsfățată știmă, șuier și fluier de os, ninsoare rece
în miezul unei veri fierbinți, cu copacii prea înalți,
crescuți din sînii ei storși, cu aprigile iubiri
în caruselul soarelui, fugă peste mări și țări
în ținutul cerbilor carpatini, dincolo de vești și povești.
Adesea eram femeie, adesea altcineva era bărbat.
Pe degete îmi juca rochița rîndunicii și voalul greu al florilor de mai.
Cînd a început să ningă azi-vară mai știam încă să plîng.
Străfulgerare
Am stat o vreme lîngă copacul cu două
capete.
Erau două trunchiuri, unul către asfințit, altul către răsărit.
Amîndouă erau vii, amîndouă aveau aceleași frunze,
aceleași flori și aceleași păsări.
Numai rădăcinile erau dezghiocate din pămînt către apus.
Era liniște, dar simțeam că totuși cînt și eu,
neauzită de vreun suflet, ca unda apei
la marginea curentului din adînc al mării.
Firul vieții trecea peste mînecă, peste umeri,
dintr-un braț în altul. Alături, un scrînciob al nimănui.
Am întors o frunză cu inima pe dos, am privit-o
cum mi-aș privi destinul în palma dreaptă.
Am plecat spre casă cu mîinile strînse cuminte la spate.
Căci nimeni nu poate îmbrățișa un copac cu două capete.
Erau două trunchiuri, unul către asfințit, altul către răsărit.
Amîndouă erau vii, amîndouă aveau aceleași frunze,
aceleași flori și aceleași păsări.
Numai rădăcinile erau dezghiocate din pămînt către apus.
Era liniște, dar simțeam că totuși cînt și eu,
neauzită de vreun suflet, ca unda apei
la marginea curentului din adînc al mării.
Firul vieții trecea peste mînecă, peste umeri,
dintr-un braț în altul. Alături, un scrînciob al nimănui.
Am întors o frunză cu inima pe dos, am privit-o
cum mi-aș privi destinul în palma dreaptă.
Am plecat spre casă cu mîinile strînse cuminte la spate.
Căci nimeni nu poate îmbrățișa un copac cu două capete.
Rachmaninov – Vocaliză
după ce soarele care murea din nou în
astă dimineață însîngerată se ridica frumos și limpede la față
chemată să văd această frunză prinsă de
firul paingului, singura frunză pierdută, încremenită într-un susur ruginiu,
torsionată, pradă unui tril de piruete în vînt, acest vînt cu lumea toată –
rotocol de praf – în brațele sale – această frunză – casa și mormîntul
paingului întîrziat în blîndețea toamnei
această lume care m-a îmbătrînit ușor
și cînd mireasma reintră în pămînt, pe
poteca bătătorită și netedă, odată cu ropotul mărunt și proaspăt al ploii,
mireasmă de brazi bătrîni ca niște mume îmbrobodite, mireasmă de mere calde și
rumene foarte, mireasmă de vie părăsită, grea de struguri verzi, mireasmă
dulceagă amară de busuioc de sub portița udă a grădinii
acea muzică deschisă chemărilor mele,
mare cu valuri care încă n-au răsărit, lumină de lună și oftat, clipită verde
de septembrie
din piatră în piatră treptele cele mari
la asfințit
Istoveală
mă
gîndesc: da, uite aici sînt eu,
sub piatra aceea fără nume dorm oasele mele,
murii sînt goi, vîntul e uscat și rece,
copacii muncesc să își tragă spre cer rădăcina,
iarna cade ca un năvod peste iubiri pădurene
sub piatra aceea fără nume dorm oasele mele,
murii sînt goi, vîntul e uscat și rece,
copacii muncesc să își tragă spre cer rădăcina,
iarna cade ca un năvod peste iubiri pădurene
aici
sînt buzele mele care înfloare sub rîpă,
auzul meu doinit dintr-un clopot mai înalt
în deal la cruce,
spre soare-răsare păsările negre se aruncă în cerul gol
de unde inima mea a mai smuls încă o stea
auzul meu doinit dintr-un clopot mai înalt
în deal la cruce,
spre soare-răsare păsările negre se aruncă în cerul gol
de unde inima mea a mai smuls încă o stea
nu
mă așteptam ca din fîntîna uscată
să crească mușchiul greu sub neaua de pe ghizd și roată;
poate e fiindcă mama nu m-a înțărcat cu vorbă bună -
ori am murit cînd soarele cădea în echinocții,
ori poate n-am murit deloc
poate e fiindcă mama nu m-a înțărcat cu vorbă bună -
ori am murit cînd soarele cădea în echinocții,
ori poate n-am murit deloc
Intimitate
Ei erau dintre zeii tineri, necruțători
și puri,
ca vîntul, ca focul, ca mireasma din cetini.
Iubitul meu, n-am să alung mîinile tale care îmi dorm pe trup,
fiindcă vreau să rămînă a noastră iubirea aceasta de-o clipă.
Altfel ar zbura, ar muri și ar învia
ca un fluture frumos, flămînd și fără de lege.
Iartă-mă că mi-ești prea drag, că în lumina dimineții te iubesc
fiindcă pari atît de alb. Tu ești grăunța mea de nenoroc și de nefericire.
Cu mîinile legate de pămînt prin juruință,
așa erau ei răstigniți întreaga viață:
el cu podul palmei acoperindu-i pîntecul,
ea cu degetele ei subțiri sub perna lui de căpătîi.
În locul unde cădea un zid li se rupeau băierile inimii.
În locul unde apărea alt zid ceva îi lovea în creștet.
ca vîntul, ca focul, ca mireasma din cetini.
Iubitul meu, n-am să alung mîinile tale care îmi dorm pe trup,
fiindcă vreau să rămînă a noastră iubirea aceasta de-o clipă.
Altfel ar zbura, ar muri și ar învia
ca un fluture frumos, flămînd și fără de lege.
Iartă-mă că mi-ești prea drag, că în lumina dimineții te iubesc
fiindcă pari atît de alb. Tu ești grăunța mea de nenoroc și de nefericire.
Cu mîinile legate de pămînt prin juruință,
așa erau ei răstigniți întreaga viață:
el cu podul palmei acoperindu-i pîntecul,
ea cu degetele ei subțiri sub perna lui de căpătîi.
În locul unde cădea un zid li se rupeau băierile inimii.
În locul unde apărea alt zid ceva îi lovea în creștet.
Cristina-Monica Moldoveanu (n. 16 februarie 1971, București): Scrie poezii începând din
2007 și haiku din 2010. Poeziile și haiku-urile sale au apărut în diferite
antologii, cărți și reviste tipărite sau online, cum ar fi Luceafărul, Off the Coast, Message in a Bottle, Helis, Sintagme
literare, Ateneu, Timpul, Hyperion, Ardea, The Heron’s Nest, Frogpond, Modern
Haiku, Cattails ș.a. În 2016, în urma cîștigării unui concurs de debut pentru
autori de toate vârstele, a publicat la editura Caiete Silvane volumul de
poezie Cântece pe sub ușă.
Bloguri:
Copyright © 2017 Cristina-Monica
Moldoveanu
Utilizarea integrală sau parţială a
articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.
Leave a Comment