GABRIELA ENESCU

Asta-s eu

         

Asta-s eu: o nemurire ce alunecă din comă,
O dulceață de cireșe, dar cu sâmburi și aromă,
O trezire din cenușă, roabă întru veșnicie,
O psaltire de iubire făr’de rău ori josnicie.

Sunt o coardă de chitară veselă, dar totuși, tristă,
O dorință de-mplinire între avocat și-artistă,
O zeiță între zâne cu chip alb și buze roșii
Ce nu cântă în biserici deodat’ cu păcătoșii.

Sunt și “bine” dar și “rău” pentru cel ce nu mă știe,
Prinsă-n lacăt și uitată de un veac în colivie.
O poetă din duzina de poete cuvioase
Ce-și sădește între ziduri simțămintele duioase.

Sunt așa cum doar eu sunt prin noianul de-amănunte:
Lorelei zidită-n stâncă lângă fluviul fără punte,
O fantasmă ce apare doar în ochiul care doarme,
O mireasă ce se teme și de moarte și de arme.

Cum eu sunt acum pieirea pentru toate, pentru toți,
Vino tu acum la mine de mai poți, ori de socoți!
Și mă ia din lumea-n care doar un secol ne desparte
Și mă du în ceea-n care moartea-n viață se împarte!

Și să mă reverși la țărmul cu nisip din Marea Moartă,
Să îmi faci din poezie pat cu opere de artă,
Să mă prinzi în nemurire cu troiene de amor,
Să mă urci la stele noaptea iar la ziuă să-ți cobor!

Arde

Îmi e cald în iarna asta...și-mi arunc paltonul negru,
Îmi tai pletele rebele ce miros a lemn de cedru…

……..
Îmi e frig în vara asta... și-mi îmbrac rochia albă
Îmi așez pe creștet stele iar la gât, din raze-o salbă...
Și așa împodobită calc prin spinii necredinței
Pân’ la finele dreptății, biruinței și-umilinței.

Nu cerșesc iertare fricii, nici durerii, nici osândei,
Nu golesc din avuția așternută-n fața pildei,
Nu mă-nghesui la păcatul de-a uita clipele bune
Dar mă plec în fața sorții care vrea să se răzbune
Pe-amintirea dimineții ce-mi zâmbea dintre poeme
Scrise-n carnea rugăciunii afundată între perne.

Mă dezic de amăgirea ce în noapte mi se țese
Și îmi strâmb oglinda spartă ce în ochi îmi pătrunsese,
Îmi scot cioburile prinse printre gene și prin coapse
Și le pun pe prispa casei ca să-ți sângere în oase...
Să te sece de dorința de-a-mi cuprinde neființa
Între-a-tale palme arse ce nu-și mai știu trebuința.

Nu vei ști că-n "casa" noastră s-a pierdut un ceas de mână
Care urlă din adâncuri că-și dorește să rămână
Și să ticăie în pieptul celui ce-a pierdut iubirea
Prin cearceafurile aspre prevestind nenorocirea
Că-ntr-o clipă de-amnezie a uitat ca să mai bată
Și-a pierdut a doua cifră, de la Dumnezeu lăsată!

Da, apoi, nu

Eu da, chiar dacă tu, nu.
Eu nu, chiar dacă tu, da.
Nu vei ști nici cât, nici cum,
Nici până unde, nici până când.

Doar atât: din Eu am devenit doar Tu.

Mă plimb prin noi troiene pe trotuar
Și calc prin amintiri nerepetate.
Îmi spun în gând că totu-i temporar
Şi că de mâine rezolva-vor toate.

Și mă mai mint frumos ca să mă pierd
Prin visele ce stau să crească
Și-ți spun pe nume, te dezmierd
cu dor, făptură omenească!

Și nu pot ști de mai asculți
Chopin și Imre în'cea boxă.
Și nu pot ști nici de mai simți
Prin vene-ți sângele ca pe o noxă.

Te arde și te năpustește,
Te chinuie și te strivește,
Te pune jos și te lovește,
Puterea-ți ia, te istovește.

Cum nu mai știu ce să mai fac
Și cum să fac și până unde,
Simt chiar cum "pulsul" cardiac
Nu vrea să-mi bată în secunde.

Știu doar atât:
Că tu, iubind, m-ai transformat.
Apoi, în relicve ai sfărâmat
O inimă ce n-a crezut că tu
La început da, apoi a fost doar NU.

Quando l'amore diventa poesia

Iubește-mă așa cum arcușul mângâie vioara,
Cum pasărea își caută puiul prin bezna nopții.
Iubește-mă până când luna cade-n ape
Până când, uitându-te în zare, vezi ceața ce acoperă tăcută, marea.

Iubește-mă prin fân cosit și case părăsite,
Prin munți și ploi, prin nori și prin senin!
Iubește-mă până la mine și du-mă de mână lângă tine...

Privește-n ochii mei căprui cum soarele-n amiază strălucește
Apoi iubește-mă până când luna nu se mai poate agăța la geam.
Caută-mă în gândurile tale și mă vei găsi mireasă cu păr de abanos uscat.

Uită-mă ca să-ți amintești cu dor de mine!
Leagănă-mă-n brațe de poveste și sărută-mă prin vise.
Arată-mi țărmul dintr-o sută de vapoare
Plimbă-mă prin tine și aruncă-mă apoi în mare
Să pot să merg din nou, spre cele-o sută de vapoare...

Urcă-mă la cer și uită-mă prin stele
Regăsește-mă apoi cu ochii-nchiși prin ele.
Cum poți să nu mă recunoști când iubirea mea devine poezie?

Uită-te la soare și vei vedea că are chipul meu!
Uită-te la mare și vei adormi cu primul sunet al valului ce ți se va arăta din zare.
Visează-mă cum voalul ce-mi acoperă chipul așteaptă să fie ridicat!

Promite-mi că visul mi-l vei dărui la fiecare licărire-a dimineții,
Îl voi ascunde de raze şi de dulci sclipiri și
Îl voi așeza la umbra copacului bătrân ce ne va aștepta în primăvara care va urma iubirii tale...
Iar eu, așa cum ziua mă cunoaște, îl voi apăra cu un sărut de vântul crud!

Citește-mi, crai din răsărit, până la capătul zorilor și înapoi prin toamna cea târzie,
Până când iubirea mea, prin ochii tăi, devine poezie!

 

Gabriela Enescu: M-am născut într-o primăvară caldă, în  București. Chiar dacă profesia de bază este cea de avocat, am adus mereu o notă de frumos în ceea ce înfăptuiesc. Așa am hotărât să urmez cursurile Facultății de Arte, ca studentă la teatru. (Acesta  este modul meu de a-mi așeza flori în ”glastra” vieții). Pe plan artistic, public în reviste culturale online și off-line, scriind, pe lângă poezie, eseu și proză scurtă.

Credo-ul meu poetic l-aș rezuma, folosind următoarele cuvinte: Poezia mă aduce mai aproape de suflet, să îl înțeleg, să îl vindec, să îl eliberez de tot ce îl încătușează, pentru ca apoi să îl pot privi liber, ușor și alb. Îmi așez oglinda simțirilor în fața inimii, apoi o întreb ce vede înăuntru. Penelul meu este Femeia care trece prin toate stările ei: fericirea ei este fericirea mea, tristețea ei este și a mea. Nu sunt eu și sunt eu. Emoția pe care o transmit este pură, lipsită de orice întinare; e trăirea mea instantanee. O dăruiesc din toată ființa mea; nu păstrez nimic pentru mine. Iubesc frumosul în toată goliciunea sa, îl descriu și îl desenez în vers. Culorile sunt diverse, însă răsplata mea este în sufletul vostru, al celor care mă citiți: o lacrimă, un zâmbet, un gând, un cuvânt, o floare. Aceasta este seva cu care mă hrănesc: simțirea voastră. Și vă mulțumesc pentru asta!

Pagina Facebook: Gabriela Enescu

Copyright © 2017 Gabriela Enescu

Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.