ADRIAN GOIA

Ticăloșii

Mă înclin în fața celor care au pierdut misterul,
Ei trăiesc scutiți de spaime și de nopți clocite-n păr...
Nu-i mai bântuie mirarea sau absurdități din cerul
Care-n scalpul disperării era cuib de adevăr.

Urși improvizându-și gustul într-o miere timpurie,
Bântuiții fără lacrimi fantomând prin catedrale.
Lorzi deposedați de țeluri, de vreo patrie sau glie
Resemnați cu anonimul din căderile-abisale...

Adjectivul de onoare e pareza lor și chinul
Nu încape nici rugina în destinul din inox.
Nu există nicio șansă spre a-și demonstra destinul,
Să concepi un plan e ''moartea'' coborâtă-n paradox.

Când sunt tot mai vii și vineți ochii gloriei apuse,
Ce-i împiedică-n arenă spre un falnic suicid?
Suma celorlalte versuri care încă n-au fost spuse,
Sau stilata deprimare cu genunchii scurși în vid?

Unii încă se mai miră că durata lor frivolă,
E mai lungă decât imnul pe care îl scuipă ei...
Numărând ca o fantoșă fericirea sub cupolă,
Clipele acelei furii îi mortifică pe zei.

Nu-și permit nimic să-și ierte, căci în fiecare parte
E o noapte nou născută de un tremur uniform...
În virtutea detașării, smulg convulsiile din moarte
Și le pun în loc de pernă pentru prunci care dorm.

E doar ''sfânta sărăcie'' imitându-se-n oglindă
Miezul verticalității pe-un schelet ce tot apune...
Colț de lacrimă vulgară pe o lume aburindă,
Unde plânsul și durerea se înlănțuie-n misiune.

Ce lumină să tresară pe obrajii lungi și roșii
Când sublima lor decență moare sub un sfeșnic hâd?
Despre cei ce n-am vorbit, nici nu vreau, sunt ticăloșii,
Care stau obezi de zoaie, putrezesc de ei și râd...

Apocalipsa în doi

De nu erai aşa de credincioasă,
Nu-ţi recitam versete chiar şi eu.
Ne-au dat ateii iarăşi foc la casă,
Şi arde-n vatra noastră Dumnezeu.

Aud surdind cum îngerii în zbor
Aduc un alt potop ca să-l înceapă;
Dar pompierii cerurilor mor
Căci sunt mai multe flăcări decât apă.

Ne-au dat nebunii foc şi la icoane,
Şi sfinţii-ţi mor în fum înăbuşit.
E unu-ncoronat între piroane
Ce tot cu cruce arde răstignit.

Ai adunat şi biblii cu duiumul,
Ierusalimul moare clocotind.
E-aşa de des şi-ndemânatic fumul,
Că nu te mai găsesc să te cuprind.

Au triumfat tâlharii şi meschinii,
Şi n-am ajuns la ultima rachetă,
S-au înrolat în cosmos toţi vecinii
Şi am rămas noi singuri pe planetă.

De-acum vom şti ce arde în iubire
Siliţi ca s-o începem de la doi;
Dar fără Dumnezeu şi nemurire,
Ci doar cu jarul lumii dintre noi.

Tristeţe nu muri

Tristeţe nu muri căci fără tine-s trist,

Şi nu găsesc vreo şansă să vreau să mai exist.

Tristeţe obsesivă, tu m-ai învins trufaşă

Şi-ai fost destinul meu de când eram în faşă;

De-aceea printre clipe eu am rămas umil,

Căci m-ai pătruns tristeţe de când eram copil.

Eu voi dura o viaţă, tu ţii o veşnicie,

Dar nu se-ntâmplă lumii, ce mi se-ntâmplă mie..,

Şi totuşi când spre alţii te duci să-i cucereşti,

Eu nu te-aştept tristeţe, dar parcă îmi lipseşti.

Dar vine iarăşi clipa să-mi fii osânda firii,

Şi-atunci te-ascunzi în mine lipsindu-i omenirii,

Şi orişice speranţă în tine e pierdută

Dar ce ciudat tristeţe că nu poţi fi văzută,

Şi ce mister gigant că nimeni nu te-aude

Tu eşti sonorul vieţii în palma morții crude.

De-aceea-obişnuinţa ne face să fim fraţi,

Ce bucuros că eşti şi suntem întristaţi.

Ne tot unim în lacrimi, în cuget şi destine,

Dar ce mă fac tristeţe de-ajung mai trist ca tine?

Atunci însingurarea pe veci m-ar osândi,

Să moară fericirea, tristeţe nu muri.

Insolența zeilor

Rup genunchii poeziei şi trădez esenţa mării,

Vând tristeţe rafinată şi trufie pusă-n ied.

Prelungesc baletul lumii în amantul aşteptării,

Unde spasmele conjugă artele ce se succed...

Sunt tristeţi atât de-nalte şi atât de rafinate,

Încât nu mai am curajul să mă nasc în urma lor;

Te cultivi cu tine-n lipsă, sigilând în laşitate,

Mila unei aparenţe convertită la amor.

Ţinta văilor nocturne din pavajele precare..,

Gura beznelor incerte plăsmuite-n parohii.

Toate se adună-n tine şi din lut, prin fiecare,

Exersezi prin bântuire pleonasmul de "a fi"...

Noi "eram" deja ce suntem, dacă nu, mai mult cumva,

Ghem de sensuri atârnate în balanţe religioase.

Viciu lămurit de veghea suspinată-n lumea ta,

Unde-n lojă fericirea, delirând, exagerase!

Tăinuim în humă vie aşteptarea unei drame,

Siluetă în raport cu marasmele din gropi.

Arcuiţi pe plânsul nostru măsurat în miligrame,

Lacrima-ţi sublimă duhul evadându-te din ochi.

Gustul intim din pretexte pironite-n exilare,

Farmecele şifonate în absurdităţi cereşti,

Murmurul divin şi frica, ne insultă fiecare,

Aruncând cu mirodenii în celulele lumeşti.

Gestul ultim demodează ca un mit de sânge fonic,

Pierderea de minţi e roua răsăritului în "Zei".

Răstignim printre geneze glas de urlet anacronic,

Măcar moartea sau destinul să ni-l fi luat cu ei…

Adrian Goia (n. 28 iulie 1975): Pentru fiecare cuvânt câştigăm o victorie asupra neantului doar pentru ai îndura şi mai mult stăpânirea. Murim direct proporţional cu cuvintele pe care le aruncăm în jurul nostru. Omul nu ar trebui să se asculte decât pe sine, în extazul fără de sfârşit al verbului netransmisibil, să-şi făurească versuri pentru propriile-i tăceri şi acorduri perceptibile doar părerilor sale de rău. Aşa încep toate învăţăturile... şi atunci cum să nu te întorci la poezie? Ea are - ca şi viaţa - scuza de a nu dovedi nimic...

Copyright © 2017 Adrian Goia

Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.