VIRGILIU MOSCOVICI - MONDA

În ceață

Vâslașule, zorește! Nu vezi, o pâclă grea

Ne urmărește barca stingheră și trudită.

Întinsul, adineauri ce limpede era,

Și’n urma noastră - acuma ce negură cernită!

Penumbra mohorâtă a sufletului meu

Pe marea imobilă treptat – treptat se’ntinde;

Și-aripa-i de’ntuneric, crescând pe cer mereu,

Livida depărtare întreagă o cuprinde.

Vâslașule, zorește! Curând va fi târziu...

Mi-e inima’nghețată și besna e deplină.

Mi-e dor de-un țărm cu soare, în sufletu-mi pustiu

Să simt din nou cum cântă o rază de lumină...

(“Sburătorul” – 16 aprilie 1921)

Castanii

Castanii lungilor alei

Din care vântul se'nfruptă,

Trecând cu șuer printre ei,

Par niște-ostași fugiți din lupte,

Cu mantii galbene și rupte,

Cu fețe vește și supte...

Castanii tristelor alei.

* * *

Castanii lungilor alei,

Sub cnutul toamnei reci și mute

Ce-i biciuie ca pe mișei,

Par niște condamnați pe vieață,

Mergând spre ocnă, șterși de ceață,

Cu calmul morții scris pe fată...

Castanii tristelor alei.

* * *

Castanii lungilor alei

Sunt evadații căror crime?

Învinșii căror epopei?

Și ce însemnează adânca jale

Ce-o simt, tâtându-mă agale

Sub arcurile mormântale:

Castanii tristelor alei?

(“Ilustrația săptămânală” – 23 februarie 1924)

Cascada

Eterna prăbușire de valuri, cristalină

Și rece potopire - sub albul lunii disc -

Din negura genunii la sfidătorul

Cascada pare'n noapte o scară de lumină...

În tragica tăcere a râpelor adânci,

De-asupra'ncremenirii naturii'nfiorate,

Ea singură trăiește și geme și se sbate,

Frângându-și răsvrătirea de umedele stânci.

Ghirlande de zăpadă, torent de diamante,

Învârtejiri de spumă în ritm clocotitor,

Nebiruita apă întinde un covor

De perle sclipitoare pe'ntunecoase pante.

În joc caleidoscopic de umbre și lumini,

Înăbușindu-și crâncen barbara-i energie,

Cascada își anină beteli de poezie

Și uită că-i revolta mugind peste ruini.

...Asemenea cascadei ce plânge peste-abise,

Înveșmântată'ntreagă’n luciri de curcubeu,

Cu cânturile mele poleesc mereu.

Eterna prăbușire de năzuinți și vise...

(“Ilustrația săptămânală” – 23 februarie 1924)

Virgiliu Moscovici – Monda (n. 23 decembrie 1898, Ploiești – d. 2 mai 1991, București; numele real Zeilic Moscovici). S-a născut într-o familie de evrei ploieșteni, tatăl său fiind pictor. A făcut școala primară la Ploiești și și-a continuat studiile la liceul “Matei Basarab” din București, avându-l profesor pe Eugen Lovinescu. A absolvit Facultatea de Medicină din București (a obținut licența în anul 1924) și în anul următor a făcut o specializare în medicină la Paris (1925). A practicat medicina în București, între 1949 și 1966 fiind medicul Uniunii Scriitorilor din România și al Institutului de Artă.

Virgiliu Moscovici a debutat în anul 1918 în revista “Literatorul” (versuri). A colaborat cu revistele literare: Literatorul, Sburătorul, Adevărul literar și artistic, Vremea, Azi, Gazeta literară, România literară, Luceafărul etc. Debut editorial: volumului de versuri Fântânile luminii (1923). După apariția acestui volum de poezie Virgiliu Moscovici a mai publicat doar proză, sub pseudonimul Virgiliu Monda. Până în anul 1948 a publicat romanele Testamentul domnișoarei Brebu (1933), Urechea lui Dionys (1934), Hora paiațelor (1935), Trubendal (1946) și Serile orașului (1948). A urmat o pauză de două decenii (în perioada proletcultistă) după care a publicat volumele Tinerețea unui artist (roman, 1966), Statuia (roman, 1969), Femeia și maimuța (nuvele, 1970), Via și rodul (roman, 1971), Corabia pe uscat (roman, 1971), La nord de Naraj (roman, 1975) și Viață și vis. Memoriile unui scriitor (1986).