CARMEN BUGAN

Crossing the Carpathians














Viața fără țară

Versuri după o revenire în România, singurul loc de pe lume unde viața și moartea par așa cum trebuie.


S-au pus lucruri înăuntrul nostru.
La păstrare, așezate în straturi de lut și apă curată.
Sâmburi de piersici stăteau mărturie celor pierdute. 
Sunt o felie de pământ deschis pe marginea drumului.

Străbatem câmpuri de mușețel
E de-abia prima oară când îmi amintesc dimineața asta. 
O privire în treacăt de dimineață peste câmpul de lângă sat
a trezit fetița care eram odată
care a trecut peste un șarpe negru pe o bicicletă ruginită,
hurducătura peste trupul lucios care s-a chircit.

Acea primă călătorie solitară în lumea mare
care a făcut întoarcerea atât de înspăimântătoare
m-a făcut să caut altă cale înapoi.
Acesta e celălalt drum de întoarcere,
prin timp și prin alte țări.

De-acum s-a deschis totul
și aerul proaspăt zvântă deja sedimentele pământului.
Trenul din spatele cimitirului,
tabloul cu căprioare pe care i l-am lăsat vărului meu, Costel,
preșul nostru din bucătărie în camera din spate a lui tanti Săftica,
păsările de corn pe care le lăcuia unchiul,
lipite pe cioturi mici de lemn și date în dar,
cărțile mele de aventuri din copilărie, Jules Verne,
romane ale evadării adolescente
dintr-o viață trăită cu Securitatea.

Durere furată.
Intimitate răpită.
Povestea noastră.

Balzac, Dumas, Dickens, Stendhal sar speriate
din casa lui bunicu Neculai unde le-au pus verii mei
la loc sigur.
Rădăcini invizibile lăsate în urmă și uitate,
care respiră când le găsești și le atingi.

Sunt în biserică, cu mama și Loredana: ne rugăm și plângem. Printre icoane și scaune, peste perne și în lumina lumânărilor se depun imagini din trecutul nostru. Aici a început viața mea, cu îngenuncheri și râsul care-i apucă pe copiii care recunosc toate păcatele, fie că le-au comis sau nu, și cărora nu le mai stă gândul la rugăciune, vor să iasă drept la joacă. Mama celei mai bune prietene ale mele mă ia de mână și așteaptă s-o recunosc. De douăzeci și cinci de ani o caut pe Aurora dar nu m-am întors în biserica din satul nostru ca s-o întâlnesc pe mama ei. Aici au început viețile părinților mei, odată cu nunta, într-un august când grădina bunicilor  era plină de flori. 

Ne-am întors dintr-un viitor improbabil, la cincizeci și doi de ani după prima încercare a tatei de a fugi din țară. Gardienii fac ecusoane de vizitator pentru tata, mama, fratele și sora mea și pentru mine. Ni le pun în piept, ca să ni se permită accesul când intrăm în închisorile tatei, apoi trecem pe lângă ghereta de pașapoarte care reprezenta pe vremuri Cortina de Fier dintre Bulgaria și Turcia. Fratele meu a ajuns una cu camera foto, iar camera e una cu el. Celor veniți la biserică în duminica asta trebuie să li se pară că mama, sora mea și cu mine ne-am întors ca un braț tăiat, sau ca un coșmar din trecut, sau ca niște stafii, niște reproșuri.

Țara noastră și-a pierdut memoria.
Autocarul e capsula noastră.
Suntem transportați în noile noastre vieți,
duși din lumea pe care am iubit-o, am urât-o și am părăsit-o,
pe care am încercat s-o uităm. Călătoria n-a durat decât douăsprezece zile.

Pisici, cai, fum de frunze de toamnă, fântâni, lume prin curți.
Cele două fântâni săpate de părinții mei la marginea pădurii de lângă sat.
Necesitate vitală pentru alții, amintiri pentru ei, care au băut
libertatea exilului
dar nu și apa pe care au scos-o la suprafață.

Mergem mai departe, ieșim cu mașina din sat, vorbind în continuare despre rugăciunile pentru morții noștri din cimitir. Despre florile pe care le-am pus peste morminte – crizanteme –, despre covrigi și lumânări aprinse, ștergare, o sticlă de vin pe care a golit-o preotul peste crucile și pământul de peste bunicu Neculai, bunica Anghelina, bunica Ortansa, în timp ce eu și Loredana am cântat Veșnica lor pomenire” cu preotul, iar mama a plâns. 
Așa cum stăm lângă mormintele lor, în vântul de octombrie, mijind ochii de atâta soare, în fluieratul trenului care trece și în cântecul păsărilor, în timp ce oamenii care sapă mormintele aruncă pământ proaspăt pe cărare, nu-mi dau seama dacă suntem fantome sau dacă sufletele din morminte ies să ne cânte. Nu știu cine a fost mort toți anii aceștia. E singurul loc de pe lume unde viața și moartea par așa cum trebuie și nu vreau să mă împotrivesc nici uneia, nici celeilalte. E singurul loc în care-mi simt identitatea fizic, în stomac.

Șoferul merge mai departe și lăsăm în urmă
fumul frunzelor în soare,
mormanele de verze și gutui pe prispe și pe marginea drumului.
Rudele ne dispar din oglinda retrovizoare.
Cuvintele lor în limba noastră mă însoțesc precum căldura
pe care o găsești în căptușeala paltonului când strecori
mâinile înăuntru într-un compartiment rece de tren.

(prima publicare în limba română în DoR (Decât o Revistă) în traducerea d-nei Anca Bărbulescu)

Releasing the Porcelain Birds


Releasing the porcelain birds

I found her porcelain birds today: three in one room
eight in the other, and those brought back to my mind
the one with the broken wing my sister and I once fixed

with Mother’s nail polish and a matchstick.
The one bird with a broken neck Loredana and I hid
in the dog’s cage outside, not to make her angry.

This is only a house inventory by meticulous
investigators: ‘porcelain figurines,’ they say,
‘an elephant, a lion, a little girl with two puppies,’

and the birds, still around the ballerina,
among the ‘crystal glasses and champagne flutes,’
the ‘bottle of Slivovitz’ (my parents’ glamorous marriage),

their prized vacuum cleaner and Bulgarian rose perfume,
my father’s ‘seven shirts,’ ‘two colorful ties,’ their
‘tape recorder MK235 automatic Grundig made by Unitra Poland.’

‘A black table with intertwined vine design,’ and again
‘three porcelain figurines (birds),’
‘a wall library with two drawers and display case,’

‘2 (two) hats made of light fabric and one leather hat,’
‘3 (three) man suits,’ ‘a thick short coat,’
‘4 (woman) summer dresses,’ ‘a violin and a guitar.’

My mother loved porcelain birds;
they must have made her think of flying
when such thoughts were banished

by men with keys to our house,
who chained her husband to the walls of prisons,
because his mind escaped to freedom.

‘He represents a danger to our state,’ a file says:
‘Use all methods to monitor her, including special methods.’
‘A radio Selena, a radio Gloria’, ‘display case with books for reading.’

*

How far you traveled my still swans, my white sparrows
archived for thirty years all over the country, shelved and cleared;
I see you now, when I am too old to take you in my hands

and run with you around the rooms of the house, or
place you on tree branches to see what the singing birds
make of you, to mend you when you shatter: as I did long ago.


Burying the Typewriter: Childhood Under the Eye of the Secret PoliceCarmen Bugan: s-a născut în România, în anul 1970. După ce tatăl său a fost arestat pentru că a protestat împotriva regimului dictatorial al lui Nicolae Ceaușescu, adolescenta Carmen Bugan a emigrat în anul 1989, împreună cu familia sa, în Statele Unite ale Americii. A studiat la Universitatea din Michigan (Ann Arbor), la Universitatea din Lancaster, la Casa Poets (Irlanda) și la Balliol College din Oxford (unde a dobândit și titlul de doctor în literatura engleză). În prezent Carmen Bugan predă la the Gotham Writers Workshop din New York City.

Carmen Bugan este autoarea volumului memorialistic Burying the Typewriter: Childhood Under the Eye of the Secret Police (MacMillan/Picador and Graywolf Press. Acest volum a fost nominalizat în 2013 în competiția pentru câștigarea prestigiosul Premiu Orwell, iar povestea familiei Bugan a fost prezentată într-o miniserie de televiziunea britanică BBC. Ediția americană a acestei cărți a câștigat premiul Bread Loaf Conference Bakeless pentru non-ficțiune. Carmen Bugan a publicat de asemenea trei volume de poezie: Crossing the Carpathians (Oxford Poets/Carcanet), The House of Straw (Shearsman) și Releasing the Porcelain Birds (Shearsman) precum și studiul critic Seamus Heaney and East European Poetry in Translation: Poetics of Exile. Eseurile, recenziile și poeziile sale apar în publicații prestigioase precum PEN, the TLS, Modern Poetry in Translation, PN Review sau the BBC Magazine.

Blog personal: Carmen Bugan

Copyright © 2017 Carmen Bugan
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.


2 comentarii:

  1. Plecarea tinerilor din țară, o dramă, speram noi de moment. Dar momentul a devenit prea mare, iar întoarcerea tinerilor încărunțiți și istoviți de muncă, va fi o dramă și mai mare. Vor fi străini în propria țară, nu-i vor mai recunoaște decât rudele apropiate dacă acestea vor mai exista.Dramatic...

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. A doua generatie insa, copiii celor plecati in strainatate, vor mai vrea sa stie ceva despre patria lor de origine?

      Ștergere

Un produs Blogger.