ELENA GUZUN
Altă țărână
Într-o zi
mama a plecat în altă grădină
să fie altă ţărână.
Mama iubea ţărâna
precum iubeşte un copil jocul.
Mamei îi plăcea în grădină
să stea în ţărână
şi tata o împresura cu ţărână,
apoi o îmbrăţişa.
Mamei îi plăcea în grădină să fie ţărână –
era pământ cuminte şi smerit;
atunci tatei îi era dragă ţărâna şi mai mult,
o ţinea la piept ca pe o făclie
în buzunarul inimii,
iar ţărâna în tăcerea ei
îşi făcea culcuş în cerul tatei.
Într-o zi
Într-o zi
mama a plecat în altă grădină
să fie altă ţărână.
Mama iubea ţărâna
precum iubeşte un copil jocul.
Mamei îi plăcea în grădină
să stea în ţărână
şi tata o împresura cu ţărână,
apoi o îmbrăţişa.
Mamei îi plăcea în grădină să fie ţărână –
era pământ cuminte şi smerit;
atunci tatei îi era dragă ţărâna şi mai mult,
o ţinea la piept ca pe o făclie
în buzunarul inimii,
iar ţărâna în tăcerea ei
îşi făcea culcuş în cerul tatei.
Într-o zi
tata a plecat în acea grădină
să fie aceeaşi ţărână
împreună cu mama.
să fie aceeaşi ţărână
împreună cu mama.
Tăcerea tatei
Asemeni bunelului Grigore,
Tata a tăcut tot timpul
şi tace...
Atunci când suferă,
când se bucură,
când râde
şi când plânge
în inima lui nevăzută de nimeni –
tot tace.
În tăcerea lui se întâmplă viaţa,
iar viaţa l-a învăţat multe –
să tacă.
De fiecare dată când vroiam să descos durerile tatei
el îmi spunea senin... că totul e bine
atât
altceva n-am aflat niciodată.
Am învăţat de la tata
că durerea nu se împrăştie în sufletul aproapelui,
căci ea se topeşte oricum, ca un fulg într-o palmă fierbinte,
iar sufletul omului –
vorbeşte mai multe când tace.
De la tata poate că m-am molipsit
şi eu de tăcere, dar...
tăcerea mea nu-i ca şi tăcerea tatei,
adâncă.
Gândul bun
Se apropie aşa sfios ca o teamă,
mă roagă să-i dau mâna şi un toiag
să ne unim –
gândul bun.
Gândul bun te caută;
e cel care-ţi numără paşii spre înviere
şi-ţi mai strecoară câţiva
(poate nu-i va zări Dumnezeu).
Gândul bun e gândul bun –
te invită la jertfă
e cel care şi-a scos ochii din dragoste
ca să nu fie rănit de goliciunea neputinţei.
Gândul bun e ca şi un copil –
când îl ai, te bucuri.
Gândul bun te aşteaptă
cu raiul în braţe.
Gândul bun e cel ce rămâne
viu ca o liturghie.
Asemeni bunelului Grigore,
Tata a tăcut tot timpul
şi tace...
Atunci când suferă,
când se bucură,
când râde
şi când plânge
în inima lui nevăzută de nimeni –
tot tace.
În tăcerea lui se întâmplă viaţa,
iar viaţa l-a învăţat multe –
să tacă.
De fiecare dată când vroiam să descos durerile tatei
el îmi spunea senin... că totul e bine
atât
altceva n-am aflat niciodată.
Am învăţat de la tata
că durerea nu se împrăştie în sufletul aproapelui,
căci ea se topeşte oricum, ca un fulg într-o palmă fierbinte,
iar sufletul omului –
vorbeşte mai multe când tace.
De la tata poate că m-am molipsit
şi eu de tăcere, dar...
tăcerea mea nu-i ca şi tăcerea tatei,
adâncă.
Gândul bun
Se apropie aşa sfios ca o teamă,
mă roagă să-i dau mâna şi un toiag
să ne unim –
gândul bun.
Gândul bun te caută;
e cel care-ţi numără paşii spre înviere
şi-ţi mai strecoară câţiva
(poate nu-i va zări Dumnezeu).
Gândul bun e gândul bun –
te invită la jertfă
e cel care şi-a scos ochii din dragoste
ca să nu fie rănit de goliciunea neputinţei.
Gândul bun e ca şi un copil –
când îl ai, te bucuri.
Gândul bun te aşteaptă
cu raiul în braţe.
Gândul bun e cel ce rămâne
viu ca o liturghie.
Caut lumina
Singurătatea plină de-o întrebare (I)
vei înţelege totul – nu vei înţelege nimic
când eşti zidit în singurătate, te sfâşie o întrebare
cu şuvoaie de gheaţă, amară,
în trupu-ţi înfometat de viaţă:
unde-i Lumina?
într-un spaţiu mirific născuţi în ere paralele,
unite prin suflarea „niciodată nu e moarte”,
se întregesc mâinile noastre în mii de vise –
căutări în sinele nepătruns
tot ce am e în lumina ta,
şi creştetul tău plin de enigme albe
izvorăşte nimbu-ţi orbitor în al meu,
împânzit de neantul fără culoare
unde-i Lumina mă-ntreabă nenăscutul din mine ?
viaţa se ascunde-n metamorfoza iubirii
cine-şi dezrădăcinează păcatele abisale?
numai fluturii...
ce-şi dezbracă mireasma în ochii trupului tău –
linii imposibile şi pentru agonia lui Michelangelo
încă mai sunt vierme. Rugaţi-vă. Viermii respiră fluturi
în pătratul alb, şlefuit de inocenţă şi suflet de nori –
îmi caut seva
mama m-a ferecat în lumină –
evadează dacă poţi...
şi pe ea o caut
îngenuncheat în nimicnicia mea efemeră
purifică-te de întunericul decupat din necredinţă
în dreapta ta, detaşaţi de aura-ţi decapitată
apar îngerii cu oceane împletite din rugi
nu-mi spune cerul ce nu cunoaşte,
mi-a şoptit că lumina nu e lumină
Născuți pentru lumină (II)
tăcerea se cuibăreşte profund
ca un prunc, în inima aproapelui destăinuită –
înfiptă în toată revelaţia deşartă
din cerul pământului lipsit de aer,
cu burta despicată mă priveşte sufletul
şi-o aripă crescută-n lut sfânt –
porumbel eliberat
plouă cu simboluri peste tâmplele sihastre
Divinitatea îşi iubeşte fiinţele risipitoare
orfanii mei, îmbrăţişările voastre cât oxigen conţin?
calea mea se înalţă
ca o floare suspectă în deşertul colorat
calea mea e Elena
icoana iubirii o pictez zi de zi
şi n-am s-o finisez niciodată
suntem împreună zămisliţi pentru ea
caut lumina
nu-mi da-ţi lupa, nici telescopul, nici un ochi în plus
nimic
tăcerea se cuibăreşte profund
ca un prunc, în inima aproapelui destăinuită –
înfiptă în toată revelaţia deşartă
din cerul pământului lipsit de aer,
cu burta despicată mă priveşte sufletul
şi-o aripă crescută-n lut sfânt –
porumbel eliberat
plouă cu simboluri peste tâmplele sihastre
Divinitatea îşi iubeşte fiinţele risipitoare
orfanii mei, îmbrăţişările voastre cât oxigen conţin?
calea mea se înalţă
ca o floare suspectă în deşertul colorat
calea mea e Elena
icoana iubirii o pictez zi de zi
şi n-am s-o finisez niciodată
suntem împreună zămisliţi pentru ea
caut lumina
nu-mi da-ţi lupa, nici telescopul, nici un ochi în plus
nimic
Mâinile luminii (III)
prin tărâmuri de fiinţe se nasc mulţi,
dar cine are aripi sublime să-şi salveze rana,
necunoscuta mea Pasăre?
depăşim munţii de puncte şi pieptul zbuciumat în trăire
te înalţi spre Dăinuire când eşti sacrificat şi mort de iubire
mâinile luminii îşi fac culcuş în pieptul meu
ce știu eu dacă nu iubesc?
Elena Guzun:
Poet și grafician născut în anul 1990 în Mărculești (Florești, Republica
Moldova). Este absolventă a Facultății de Arte Plastice, specialitatea Grafică,
din cadrul Academiei de Muzică, Teatru și Arte Plastice din Chișinău (2015) și
a Colegiului de Arte Plastice “Al. Plămădeală”, specialitatea Grafică (2011).
Locuiește în Roeselare, Belgia.
POEZII PUBLICATE în revistele: NOI, Clipa, Literatura și Arta, Florile Dalbe, Timpul, Revista la plic (Chișinău, Republica Moldova); Cronica Reggia (Torino, Italia), Dacia literară (Iași, România), de asemenea și în cărțile scriitorului Mihai Prepeliță: Dincolo și dincoace de neputințele unirii (publicistică, volumul V din serialul Românii uitați în imperiul răului, editura Printech, București, România, 2009) și Basarabia-200, volumul VI, București, România, 2012.
VOLUM PUBLICAT:
“1O POEME”, carte personală de versuri
ilustrată cu 10 gravuri, Bons Offices, Chișinău.
PREMII
LA CONCURSURI LITERARE:
2015: Premiul Ministerului Tineretului
și Sportului pentru volumul 1O POEME,
Salonul Internațional de Carte, Chișinău;
2009: Premiul special al Taberei
Internaţionale de Creaţie pentru ciclul de poezii şi poeme în stil haiku,
Parcova, R. Moldova;
2009: Premiul I la Festivalul de Poezie “Grigore Vieru”, ed.I, Iaşi-Chişinău; 2009: Diplomă la
concursul Patriotic, Chişinău;
2009: Menţiune/poezie, Concursul
Naţional de Creaţie Literară „I. Haşdeu”, Chișinău;
2010: Versuri publicate în Antologia NOI
Alb – Negru asimetric, Chișinău.
Blog personal: Elena Guzun: grafică, poezie, proiecte de suflet
Pagina
de facebook: Elena Guzun
Copyright ©
2017 Elena Guzun
Utilizarea integrală sau
parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.
Leave a Comment