COCA FARAGO

Elegie cu natura moartă

Fereastra, fereastra, cine s'ar îndura

Să-ţi ridice leneşa pleoapă de albastră catifea.

În astă linişte nedumerită şi stingheră

Ce-a prins a scutura

Petale ruginii peste ţigarea uitată în scrumieră,

- Ca şi cum plânsul crizantemelor ar vrea

Să te ferească de-acest unic murmur de prezenţă a mea

Printre lucrurile care-şi deapănă povestea cu-atâta măestrie,

încât pretutindeni parcă s'a oprit un pas de melodie...

   Pentru ce ar năvăli aripile amurgului peste ciudata feerie,

   Când în privirile ochilor mei penumbra ştie

   Să recunoască anotimpul de afară,

   Încovoindu-mi umerii sub o povară

   Mai grea decât singurătatea mea

   Şi decât vălul de pe gând mai străvezie...

      Fereastră, fereastră, cum ai risipit

      De astă dată umbrele pe-oceanul globului prăfuit.

      Că le-аsеamăn unor fermecate corăbii, avântate

      Spre dobândirea insulelor între hotarele niciunei harţi aflate?

      Ce multe sunt... şi'n fiecare câtă recunoaştere de mine îşi pluteşte

      Argintia nălucă, pe drumul care -

      De la'nceputul lumii îmi pândeşte

      Clipele, zilele, anii, vieţile,

      Zădărnicindu-mi serile şi diminețile...

         Fereastră, fereastră, cine s'ar îndura

         Să-ţi ridice leneşa pleoapă de-albastră catifea.

         În astă linişte de-atâtea alte linişti crescută şi stingheră

         Ce-a prins а scutura

         Petale ruginii peste ţigarea uitată în scrumieră,

         - Ca şi cum plânsul crizantemelor ar vrea

         Să te ferească de-acest unic murmur de prezenţă a mea

         Printre lucrurile care-mi tac poveştile cu-atâta măestrie,

         încât pretutindeni parcă'nmugureşte un ultim pas de melodie.

(“Universul literar” – 29 noiembrie 1941)

Poemă simplă pentru durerea mea

Lumina a fugit râzând,

Din unghere mă năpădește groaza.

Mi-e frig...

Tată,

Îți ghicesc sufletul mângâindu-mi fruntea,

Îl aud șoptind, îl aud umblând;

Prin somn îl simt îngenunchiat alături de visul meu

Și-l văd pâlpâind în lumina candelei,

De-asupra icoanei.

Adormirea ta mi-a îmbătrânit inima

Pe care oamenii mi-o cred încă senină

Și mâinile-ți moarte mi-au luat viața de pe buze,

Întunerecul urlă și teama mă’năbușe.

...Tată,

În racla ta răsare soarele vre-odată?

(“Luceafărul” – ianuarie 1936)

Elena și Coca Farago - 1933

Poveste mică

Domniţa îşi aducea surâsul din vis

Ca pe-o lacrimă din vraja unei primăveri

Şi'n ochi purta farmecul porţilor ce s'au închis

Demult, pe urma unui alai de fericire şi poveri.

Se'ndrăgise cândva de un cerşetor

Care-şi cânta durerile către razele de lună,

Dar îl uitase curând, fiindcă iubirile mor

înainte ca soarele vieții să apună.

…într'o zi, tăcerea îngerului păzitor,

I-a îndepărtat gândul de înţelegerea oricui

Şi domniţa, pentru că ştie să citească în gândurile tuturor,

Nu se mai poate recunoaşte în privirea nimănui.

(“Hyperion” – nov.–dec. 1934)

Suspin

Din tăcere de ţărână

Gându'n cântec mi-l îngân…

Cântecul o să rămână

Peste linişte stăpân,

Ca un farmec de otravă,

Ca o taină de abis,

Ca o pasăre bolnavă

Ce aripa şi-a închis…

(“Hyperion” – nov.–dec. 1934)

Scrisoare din Craiova

Mi-e drag oraşul în care m'am născut:

Mă'ntâmpină copilăria l-a fiecare început

De stradă, în fiecare casă şi din ochii

Fiecărui cunoscut...

Vezi, de-aci nu-mi dau seama că anii trec,

Pentru că totul e la fel cu „altădată”,

Pentru că... nu mai aveam de unde vrea să plec...

Ce-mi pasă că oamenii sunt înapoiaţi şi răi

Şi că noroiul de pe drum îmi încetină pasul...

Mi-e drag oraşul în care m'am născut,

Numai el mă'ndeamnă să ştiu că am şi eu

Un trecut

Şi să „cred în viitor"...

Ştiu câţi oameni se nasc,

Aflu câţi mor,

Pe cine iubeşte fiecare, pe cine urăşte fiecare,

Iau parte la tot ce se întâmplă

Şi-adevărat: mă preocupă fiecare întâmplare...

Nicăieri aerul nu-i mai îmbâcsit şi mai uşor...

Oraşul în care m'am născut e al meu

Şi mi-e drag...

De mă plimb, îmi aduc aminte: de aci

Mi-am târguit, odată, jucării...

De dincolo, cărţi de şcoală...

De-acolo, primii pantofi cu toc înalt...

De dincolo, un cufăr în care mi-am pus tot ce-aveam...

De-acolo, un bilet de călătorie...

...M'am întors - şi e de parcă n'aşi fi plecat niciodată.

M'am întors. Şi e de parcă pretutindeni m'am cunoscut

Dar numai aci mă recunosc.

M'am întors pentru că mi-e drag orașul în care m'am născut;

De-aci nu-mi dau seama că anii trec,

Pentru că totul e la fel cu “altădată”,

Pentru că prea nu mai aveam de unde vrea să plec...

Aşteaptă-mă,

Cu-aceeaşi primăvară lângă inima nopţilor mele, înrourată...

(“Universul literar” – 30 aprilie 1943)

Reconstituire

Departe de vuietul mulţimii fugise Iuda, vrând

Să rămână'n tovărăşia cugetului lui, spre a simţi mai cumplit

Că nici el însuşi nu se poate înţelege

Şi atingând o piatră, s'a oprit simţind

Că piatra se răsuceşte după mersul lui grăbit

Ca un ochi ciudat, ca un ochi al tuturor şi-ai nimănui,

Un ochi care părea să-l mai fi privit cândva

- „Paşii lui ISUS au trecut pe-aci”, a gândit.

A pornit mai departe şi mergând,

Şi-a zis : - „Gândul Iui ISUS pare să fi îmbrăţişat aerul." -

Căci, respirând,

Simţea că duce'n el o taină mare.

Într'un târziu

S'a rezemat de un arbore zicând : - „Ştiu

Că'n gândul meu n'a mai rămas nimic..."

(Nu ştia să-şi tălmăcească adâncul golului din gând.

Apoi, privind în sus, i se păru că arbore înalt ca acela

Nu mai văzuse nicicând:

Ramurile se'năiţau până dincolo de privirea lui,

Cătând către adâncul cerului şi, totuşi, plecându-se până la el...

De-odată auzi:

„Arborele acesta e ISUS, ramurele-i sunt braţele care au înfăptuit minuni.”

Atunci şi-a pipăit buzele, crezând că el însuşi a rostit cuvintele minciuni

Şi-a vorbit:

                „Fratele şi Domnul meu, Tu n'ai murit,

                „Tu eşti aci, lângă mine, şi mă chemi

                „Să uit în caldul mâinilor tale teama c'ai să mă blestemi,

                „Tu eşti aci, lângă mine, mai viu şi mai sfânt

                „Decât ai fost vre-odată pe pământ...

Atinse arborele, uşor, ca spre ascultarea unei rugăciuni

Cu mâini ce tremurau, simţindu-se aproape de înfăptuit minuni

...Aşa s'a întâmplat

Că l'au aflat pe Iuda, spânzurat.

(„Frize” – numărul august-septembrie 1934)

Epilog

M'au întors amintirile înspre povestea cu mărul de aur,
Ascultată în toate singurătăţile mel e vechi... Azi,
Mă pândeşte umbra de balaur
Scuturată pe viaţă-mi din liniştile cu brazi,
Poate printre pâlpâirile înflorite sfios ale stelelor, poate
Prin toamnele primăverilor toate.

M'au întors amintirile înspre mărul de aur...
(Unde e mărul de aur?)
N'am cui să pot spune cât
Mi-e de frig şi de urât
în singurătatea asta cu limbi de balaur...

Unde e mărul de aur?
Pe fiecare deget, o înfiorare nouă. Mă doare.
Între o clipă şi alta, nici-un prag. Unde
Să mă opresc? Vin toate singurătăţile să mă scufunde
În undele poveştii cu mărul de aur... (Unde e mărul de aur?)
Gândurile se desfac în priviri clătinate, rotunde.

Prea târziu... De-aici nu mai începe nimic.
Se va opri la poarta casei mel e un dric
Şi încă o plecare va împăienjeni, apoi, ferestrele, uşa, pereţii,
În aşteptarea dimineţii...

(“Universul Literar” – 3 decembrie 1938)

Coca Farago (n. 1 aug. 1913 – d. 1 sept. 1974, numele de botez Ana Virginia): Poetă, prozatoare și autoare dramatică. A fost fiica poetei Elena Farago și a funcționarului bancar Francisc Farago. Micuța Coca Farago și-a impresionat contemporanii scriind primele poezii încă de la vârsta de 7 ani. Despre fetița poetă Radu Gyr își amintea: “Am lăsat, dinadins, la urmă - în casa viselor şi-a amintirii - pe Coca. Pe Coca nebuna, pe Coca trăznita, pe Coca zăluda cu nas cârn şi râsul fărâmat în cioburi de pahare de bacchara, pe Coca, năzdrăvana de-o şchioapă, care ne făcea şotii - lui Milcu şi mie - care ne întorcea mânecile la paltoane ori ne desena, strâmbi şi căscaţi, cu creion de posnă şi de aghiuţă blond, şi pe care am jucat-o - tot liceeni - pe genunchi şi am tras-o, uşor, de urechi, sau căreia îi aduceam un ou de Paşte gătit în funde roz, ca s'o vedem, apoi, cum devine, succesiv, din sfredeluş ciufulit şi aghiuţă posnaş, desenatoare, dansatoare, pianistă, actriţă, poetă...”. (articolul „Atelier de poezie la Elena Farago” – “Universul literar” din 20 aprilie 1943).

Elena și Coca Farago - 1915

Coca Farago a urmat studiile liceale și de artă dramatică (Conservatorul “Cornatti”) la Craiova.  A fost actriță a teatrelor din Craiova și din Cernăuți și pictor scenograf la Teatrul Național din Craiova și la Teatrul Poporului din București (1945-l946). A debutat în Viața literară, cu poezia Primăvara (1928). A colaborat mai apoi la Adevărul, Arhivele Olteniei, Azi, Bilete de papagal, Gând românesc, Frize, Familia, Junimea literară, Meridian, Ordinea, Universul literar, Viața literară,  Viața Românească, Contemporanul, Flacăra, Ramuri etc. A frecventat cenaclul Sburătorul condus de  Eugen Lovinescu.

Opera literară:

Întâmplarea, Oradea, 1935;
Sunt fata lui Ion Gheorghe Antim, Bucureşti, 1936;
Vulturul albastru, Bucureşti, 1940;
Poeme pentru singurătate, Bucureşti, 1943.

Coca Farago a lăsat în manuscris mai multe piese de teatru (unele scrise în limba franceză), un roman și o nuvelă.

Traduceri:

Decapitatul, A. de Villiers de l'Isle-Adam, Bucureşti, 1931;

Viaţa lui Nijinsky, Romola Nijinsky, prefaţă de Paul Claudel, Iaşi, 1946.