COCA FARAGO

Poezie interbelica














Elegie cu natura moartă

Fereastra, fereastra, cine s'ar îndura
Să-ţi ridice leneşa pleoapă de albastră catifea.
În astă linişte nedumerită şi stingheră
Ce-a prins a scutura
Petale ruginii peste ţigarea uitată în scrumieră,
- Ca şi cum plânsul crizantemelor ar vrea
Să te ferească de-acest unic murmur de prezenţă a mea
Printre lucrurile care-şi deapănă povestea cu-atâta măestrie,
încât pretutindeni parcă s'a oprit un pas de melodie...

   Pentru ce ar năvăli aripile amurgului peste ciudata feerie,
   Când în privirile ochilor mei penumbra ştie
   Să recunoască anotimpul de afară,
   Încovoindu-mi umerii sub o povară
   Mai grea decât singurătatea mea
   Şi decât vălul de pe gând mai străvezie...

      Fereastră, fereastră, cum ai risipit
      De astă dată umbrele pe-oceanul globului prăfuit.
      Că le-аsеamăn unor fermecate corăbii, avântate
      Spre dobândirea insulelor între hotarele niciunei harţi aflate?
      Ce multe sunt... şi'n fiecare câtă recunoaştere de mine îşi pluteşte
      Argintia nălucă, pe drumul care -
      De la'nceputul lumii îmi pândeşte
      Clipele, zilele, anii, vieţile,
      Zădărnicindu-mi serile şi diminețile...

         Fereastră, fereastră, cine s'ar îndura
         Să-ţi ridice leneşa pleoapă de-albastră catifea.
         În astă linişte de-atâtea alte linişti crescută şi stingheră
         Ce-a prins а scutura
         Petale ruginii peste ţigarea uitată în scrumieră,
         - Ca şi cum plânsul crizantemelor ar vrea
         Să te ferească de-acest unic murmur de prezenţă a mea
         Printre lucrurile care-mi tac poveştile cu-atâta măestrie,
         încât pretutindeni parcă'nmugureşte un ultim pas de melodie.

(Universul literar” – 29 noiembrie 1941)


Poemă simplă pentru durerea mea

Lumina a fugit râzând,
Din unghere mă năpădește groaza.
Mi-e frig...

Tată,
Îți ghicesc sufletul mângâindu-mi fruntea,
Îl aud șoptind, îl aud umblând;
Prin somn îl simt îngenunchiat alături de visul meu
Și-l văd pâlpâind în lumina candelei,
De-asupra icoanei.

Adormirea ta mi-a îmbătrânit inima
Pe care oamenii mi-o cred încă senină
Și mâinile-ți moarte mi-au luat viața de pe buze,
Întunerecul urlă și teama mănăbușe.

...Tată,
În racla ta răsare soarele vre-odată?

(“Luceafărul” – ianuarie 1936)

Elena Farago
Elena și Coca Farago - 1933

Poveste mică

Domniţa îşi aducea surâsul din vis
Ca pe-o lacrimă din vraja unei primăveri
Şi'n ochi purta farmecul porţilor ce s'au închis
Demult, pe urma unui alai de fericire şi poveri.

Se'ndrăgise cândva de un cerşetor
Care-şi cânta durerile către razele de lună,
Dar îl uitase curând, fiindcă iubirile mor
înainte ca soarele vieții să apună.

…într'o zi, tăcerea îngerului păzitor,
I-a îndepărtat gândul de înţelegerea oricui
Şi domniţa, pentru că ştie să citească în gândurile tuturor,
Nu se mai poate recunoaşte în privirea nimănui.

(“Hyperion” – nov.–dec. 1934)


Suspin

Din tăcere de ţărână
Gându'n cântec mi-l îngân…
Cântecul o să rămână
Peste linişte stăpân,
Ca un farmec de otravă,
Ca o taină de abis,
Ca o pasăre bolnavă
Ce aripa şi-a închis…

(“Hyperion” – nov.–dec. 1934)


Scrisoare din Craiova

Mi-e drag oraşul în care m'am născut:
Mă'ntâmpină copilăria l-a fiecare început
De stradă, în fiecare casă şi din ochii
Fiecărui cunoscut...
Vezi, de-aci nu-mi dau seama că anii trec,
Pentru că totul e la fel cu „altădată”,
Pentru că... nu mai aveam de unde vrea să plec...
Ce-mi pasă că oamenii sunt înapoiaţi şi răi
Şi că noroiul de pe drum îmi încetină pasul...
Mi-e drag oraşul în care m'am născut,
Numai el mă'ndeamnă să ştiu că am şi eu
Un trecut
Şi să „cred în viitor"...
Ştiu câţi oameni se nasc,
Aflu câţi mor,
Pe cine iubeşte fiecare, pe cine urăşte fiecare,
Iau parte la tot ce se întâmplă
Şi-adevărat: mă preocupă fiecare întâmplare...
Nicăieri aerul nu-i mai îmbâcsit şi mai uşor...
Oraşul în care m'am născut e al meu
Şi mi-e drag...
De mă plimb, îmi aduc aminte: de aci
Mi-am târguit, odată, jucării...
De dincolo, cărţi de şcoală...
De-acolo, primii pantofi cu toc înalt...
De dincolo, un cufăr în care mi-am pus tot ce-aveam...
De-acolo, un bilet de călătorie...

...M'am întors - şi e de parcă n'aşi fi plecat niciodată.
M'am întors. Şi e de parcă pretutindeni m'am cunoscut
Dar numai aci mă recunosc.
M'am întors pentru că mi-e drag orașul în care m'am născut;

De-aci nu-mi dau seama că anii trec,
Pentru că totul e la fel cu altădată”,
Pentru că prea nu mai aveam de unde vrea să plec...

Aşteaptă-mă,
Cu-aceeaşi primăvară lângă inima nopţilor mele, înrourată...

(Universul literar” – 30 aprilie 1943)


Elena Farago
Elena și Coca Farago - 1915
Coca Farago (n. 1 aug. 1913 – d. 1 sept. 1974, numele de botez Ana Virginia): Poetă, prozatoare și autoare dramatică. A fost fiica poetei Elena Farago și a funcționarului bancar Francisc Farago. Micuța Coca Farago și-a impresionat contemporanii scriind primele poezii încă de la vârsta de 7 ani.
Despre fetița poetă Radu Gyr își amintea: “Am lăsat, dinadins, la urmă - în casa viselor şi-a amintirii - pe Coca. Pe Coca nebuna, pe Coca trăznita, pe Coca zăluda cu nas cârn şi râsul fărâmat în cioburi de pahare de bacchara, pe Coca, năzdrăvana de-o şchioapă, care ne făcea şotii - lui Milcu şi mie - care ne întorcea mânecile la paltoane ori ne desena, strâmbi şi căscaţi, cu creion de posnă şi de aghiuţă blond, şi pe care am jucat-o - tot liceeni - pe genunchi şi am tras-o, uşor, de urechi, sau căreia îi aduceam un ou de Paşte gătit în funde roz, ca s'o vedem, apoi, cum devine, succesiv, din sfredeluş ciufulit şi aghiuţă posnaş, desenatoare, dansatoare, pianistă, actriţă, poetă...”. (articolul „Atelier de poezie la Elena Farago
” – “Universul literar” din 20 aprilie 1943).

Scriitor interbelicCoca Farago a urmat studiile liceale și de artă dramatică (Conservatorul “Cornatti”) la Craiova.  A fost actriță a teatrelor din Craiova și din Cernăuți și pictor scenograf la Teatrul Național din Craiova și la Teatrul Poporului din București (1945-l946). A debutat în Viața literară, cu poezia Primăvara (1928). A colaborat mai apoi la Adevărul, Arhivele Olteniei, Azi, Bilete de papagal, Gând românesc, Frize, Familia, Junimea literară, Meridian, Ordinea, Universul literar, Viața literară,  Viața Românească, Contemporanul, Flacăra, Ramuri etc. A frecventat cenaclul Sburătorul condus de  Eugen Lovinescu.

Opera literară:

Întâmplarea, Oradea, 1935;
Sunt fata lui Ion Gheorghe Antim, Bucureşti, 1936;
Vulturul albastru, Bucureşti, 1940;
Poeme pentru singurătate, Bucureşti, 1943.
A lăsat în manuscris mai multe piese de teatru (unele scrise în limba franceză), un roman și o nuvelă.


Traduceri:

Decapitatul, A. de Villiers de l'Isle-Adam, Bucureşti, 1931;
Viaţa lui Nijinsky, Romola Nijinsky, prefaţă de Paul Claudel, Iaşi, 1946.



Niciun comentariu

Un produs Blogger.