CORNELIU NEAGU

Epitaf fără cuvinte

V-am explicat cândva, distinsă doamnă,

că nu sunt eu acela care plânge

cu lacrimile ploilor de toamnă

căzând în suflete cu stropi de sânge.

Nici cel dojenitor certând copacii

că în răzoarele de lângă stradă

au ofilit sub umbra lor chiar macii

plângând pe Minulescu-ntr-o baladă.

Nu sunt nici vraciul magic care poate

să vindece iubirile pierdute

întoarse cu regretele lăsate

pe brâul rupt al marilor redute.

Şi nici groparul care duce-n spate

pământul răscolitelor morminte

unde îşi plâng amantele trădate

iubirile-ngropate mai-nainte.

Sunt numai scribul trist care traduce

jurnalul scris cu vorbe nerostite

de nevăzuţii ţintuiţi pe cruce

în Golgote din inimi părăsite.

Şi-acum, spre asfinţit târziu de toamnă,

când mă îndrept smerit spre cele sfinte,

îţi las un epitaf fără cuvinte,

să îl păstrezi ca amintire, doamnă.

Insomnie

Ascult, meditez şi aştept să-nţeleg

tăcerea din gândul ce-ar vrea să pornească

dar încă rămas priponit în talveg

pe-o albie sură din bolta cerească.

Şi caut răspunsuri în anii pierduţi

prin vagi amintiri încercând să mă lase,

în care mai plâng copii nenăscuţi

din mame uitate sub gloanţele trase.

Şi voci neştiute aud din trecut,

se scurg prin urecheîn zeci de jargoane,

în inimă creşte un zvon nevăzut

din aripa gândului rupt din pripoane.

Şi gândul aleargă prin timp înapoi,

mi-aduce în cuget o lume trădată,

cu umbre rămase din tristul război

în care soldaţii mai mor încă-odată.

Şi trece prin mine tărâmul străin,

cu chipuri trezite din moarte la viaţă,

purtând peste zâmbete stropi de venin

şi măşti de revoltă cusute pe faţă.

Căci încă mai mor în nepatria lor

eroi fără voie, trimişi prea departe,

ajunşi amintiri în străinul decor

al căii parcurse din viaţă spre moarte.

Noapte de iunie

Cânta deasupra pasărea măiastră,

pădurea tremura cuprinsă de fiori,

iar vântul, răscolind frunzişu-n creastă,

se rătăcea prin teii încărcaţi cu flori.

Creştea în zare luna tremurândă,

iar noi priveam uimiţi, sub cerul de oţel,

cum umbrele, pornite să se-ascundă,

pluteau în spatele cetăţii, sub crenel.

Măceşii peste zid dădeau în floare,

se agăţau în gard cu spinii de uluci,

privind miraţi văzând cum mă seduci,

la pieptul tău stângându-mă mai tare.

Şi-abia atunci, uitându-mă mai bine,

păgâne năluciri vedeam în ochii tăi

mă-ndepărtam să mă desprind de tine

dar mă trăgeai să vin în braţe, înapoi. 

Şi m-a cuprins o vrajă, dintr-odată,

pluteam în lumi de vis, departe-n infinit,

nici nu mai ştiu ce-a fost, dar m-am trezit,

căci se rupea deasupra bolta înstelată.

Corneliu Neagu (n. 20 martie 1944, Fieni): Profesor Universitar Emerit al Universității „POLITEHNICA” din București. Sunt pensionar din anul 2012. De atunci am început să scriu versuri, dând viaţă visului meu din copilărie şi adolescenţă. Am publicat două volume de poezie: „FATA MORGANA”, Editura ePublishers, Bucureşti 2016 şi „CUNOAŞTEREA DE SINE”, Editura ePublishers, Bucureşti 2017. În prezent public versuri on-line în pagina personală de Facebook şi pe diferite site-uri, precum Grupul de Critică, Radio Poema, Puterea Cuvântului, Glasul Literelor, Tribuna Seniorilor etc.

Pagina personală de Facebook: Corneliu Neagu

Copyright © 2017 Corneliu Neagu

Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.