CORIN CULCEA
O,
cât îți simt secunde noi
lovindu-ți
umerii prea moi,
cum
te apleci
sub
ploaia despletită din cuvinte,
cu
ochii straniu strălucind
printre
cometele țâşnind pe lângă noi...
şi
cât te sapă teama
iubirii
prăbuşită în morminte!...
O,
cât îți zboară gândul înainte
şi
clipa o striveşti livid, din faşă,
între-nserare
şi înnoptarea laşă!...
Prea
multe întrebări se-ncolăcesc
în
sferele albastre pâlpâind
precum
lumina unei candele de schit,
în
care îți fărâmițezi privirea!...
Iar
eu gândesc...
sau
poate chiar te strig:
„Hai, strânge-mă în
brațe,
hai, strânge-mă, de
frig!”
M-a uitat
astăzi lumina
M-a
uitat astăzi lumina, adumbrindu-mă,
cuvintele
mi se-ncolăcesc în zboruri departe,
sunt
clipe când le rostesc degeaba, tăindu-mă,
precum
o coasă aplecând iarba spre moarte!...
Păsările
mi-au plecat țipând, în păianjeni,
ca
gândul în somn, cu toate amintirile rupte...
doar
frunze căzute peste ochii mei galbeni
şi
cuie bătute în silabele mute!...
M-a
uitat astăzi lumina, înnorându-mă,
trupul
meu a plecat din mine, departe...
numai
aerul ars a rămas căutându-mă,
şi-un
cântec de lebădă întoarsă din moarte!...
Peste aripa
mea, ca un curcubeu...
Ca
o pasăre curgând în mine,
din
cer spre pământ,
mereu
din cer spre pământ,
eu
sunt!...
Ca
un vânt
risipindu-mi
norii nemişcați
din
cuvânt...
ca
un ochi lăcrimându-şi albastrul arzând,
căutând
adevărul departe,
strivindu-şi
sub pleoape căldura!...
Căci,
vai, niciodată,
imediatul
sculptat în privire,
nu
este şi adevărul!...
Mă
ridic în zborul din sinele meu
şi
te simt, o, cum te simt
arcuită
peste aripa mea,
ca
un curcubeu!...
Sufletele
noastre
Sufletul
meu
are
dreptate mereu,
când
pleacă din el însuşi
şi
se întoarce în sufletul tău!...
Sufletul
meu,
de
la implozie la explozie,
are
întotdeauna dreptate
şi-ți
simte fiorul
dincolo
de toate cuvintele înfăşurate
în
aripi de vultur!...
Sufletul
tău,
agățat
de stânci,
de
albul zăpezii, de cuțitele lungi,
are
dreptate mereu!...
Ah,
smulge-mi-l pe-al meu,
să-ți
sprijine urcarea...
şi
vocea ta, cu vocea mea,
cuvintele
ce sapă înaintea noastră,
besmetice,
grăbite şi sculptate-n piatră,
să
se-mpreune, să ne ducă crucea...
şi
trupurile albe, tremurânde...
şi
numai eu... şi numai tu,
cu
nervii alergând
asemeni
hergheliilor din Deltă,
sălbatic
pironindu-ne în carne şi în dor...
şi
numai tu... şi numai eu...
şi
sufletele noastre, cu dreptatea lor!...
Nu te poți
rupe...
Nu
te poți rupe de mine,
cum
nu poți rupe ziua de noapte,
zborul
de gândul flămând...
cum
nu poți rupe viața de moarte!...
Nu
te poți rupe de mine,
chiar
dacă tac,
în
urma umbrii tale ascuns
şi
mă pierd în măreția pietrelor verzi,
ascultându-mi
propria inimă!...
Nu
te poți rupe de mine,
sfârşită
de cuvinte,
pentru
că îți rămâne foşnind
ultima
clipă
şi
ultimul cântec al ierbii
culcată
în lumina trupului tău,
greierii
nopților, aşternându-ți culcuşul
în
sângele meu!...
Nu
te poți rupe de mine,
din
ochiul meu mineral,
încet
fumegând!...
Corin Culcea:
Vreau a trăi,
ca şi cum n-aş
muri...
şi să mor,
ca şi cum aş trăi!
Una dintre cele mai
mari mândrii ale mele este aceea că sunt concitadin cu unul dintre cele mai
mari suflete ale poeziei româneşti, Nichita Stănescu, lucru ce mă obligă enorm
... şi nu mi-aş permite niciodată să fac poezia de ruşine.
Cărți publicate:
Templul meu – octombrie
2016, la editura Genius, Bucureşti;
Lemuriana mea – aprilie 2017,
la editura Genius, Bucureşti.
Poezii publicate în revistele:
Luceafărul,
Amfiteatru, România literară, Săptămâna etc. (înainte de
1989).
eCreator (24 iulie
2017, 13 iulie 2017 și noiembrie 2016);
Ploieştiul cultural (mai 2017);
Melidonium (martie 2017);
Boema 093 (noiembrie
2016);
Cuvinte – artă,
cultură, stil urban (septembrie, octombrie, noiembrie 2016).
Membru
în juriul concursului internațional de literatură, organizat de revista
„Cuvinte, Artă, Cultură...”, Constanța, septembrie, 2016.
Copyright © 2017 Corin Culcea
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.
Postări
Leave a Comment