ION MOLDOVEANU
Sunt mai singur și mai trist, o, Doamne,
Ca
un plop pe mal de ape verzi;
Tot
aștept culesul greu al toamnei
Cu
rod plin în suflet și livezi.
Stau
aici credințele plecate,
Crengi
ale copacilor uscate,
Semnul
să răsară’n zarea sură,
Nu
se’ndură, Doamne, nu se’ndură!
Dar
îl simt în limpezi dimineți,
Ca’n
amurul revărsat din dig.
Ies
atunci din ape și tristeți
Și
Te strig din noaptea mea, te strig!
(revista
“Symposion” – decembrie 1938)
Soarele
a tivit cu aur fruntea brazilor:
Decorul
pare de pe alt tărâm.
Ca purpura din umerii obrajilor
Înflorim pe rând și iarăși veștezim.
La poarta Ierihonului am bate
Dar suntem goi de visuri și veșminte.
Mai zgribulim cu aripele frânte
Pândind bătaia orei în singurătate.
Și mai visăm. De veacuri mai visăm.
Poate Edenul, ori poate lumina din noi.
Și iar sunt brazii văduviți și goi,
Și luntrea stă la mal. Și așteptăm...
(revista
“Symposion” – decembrie 1938)
Cântec de sfârșit
Azi nu mai cânt. Undeva
Cerurile-s sparte.
Din viață, din moarte
A căzut o stea.
Peste gând, peste tot
Curg melodiile. Reci.
Să’nchid
visul de veci
În
glastre, nu pot.
Mâinile’ntinse-au căzut.
Pasul pe lespezi s’a frânt.
Cerurile vrute sânt
Căzute cu fața în lut.
Azi nu mai cânt. În treacăt
Arunc ultima carte
Peste viață și moarte,
Închise cu lacăt.
(publicată postum în revista “Symposion” – iunie 1939)
Ion Moldoveanu (n. 10 ianuarie 1913, Lechința – d. 17 mai 1939, Savadisla) a fost unul
dintre cei mai valoroși poeți ardeleni din perioada interbelică. A publicat
versuri în revistele literare Hyperion, Freamătul
școalei, Vatra, Lanuri, Gând românesc. A
făcut parte din gruparea revistei Symposion, alături de Leontin Brudașcu,
Vasile Copilu-Cheatră, Dumitru Isac, Radu Stanca ș.a. În timpul vieții a publicat
placheta de versuri “Zbor peste ape” (Editura “Cartea Românească”,
Cluj, 1939). A murit tânăr, la 26 de ani, “din care 7-8, sau mai mulți, i-a trăit sub teroarea unei boli căreia îi place tinerețea.” (George Popa - în revista Lanuri - nr. 4 din 1939) Opera lui literară a fost rezumată astfel în “salutul de despărțire”
rostit în
21 mai 1939 la mormântul poetului: “Poezia lui,
impregnată de o senină și adâncă tristețe, scrisă sub semnul
sfârșitului ce avea să vină, înfiorată de presimțirea fatalității,
impresionează prin marea nostalgie pentru plaiul azuriu al gândurilor sale,
prinsă într’o
formă care atinge uneori perfecțiunea.”
Leave a Comment