CRISTIAN BOROȘ - STRĂVEZIRE

Străvezire

mă legăn de capetele tocite
ale înseninării mele,
cernându-mă
deasupra prăpastiei
în care am fost
și înspre înfruntarea
a ceea ce sunt;

sunetul
născut din sâmburele tăcerii,
ca o lumină acum,
ca un zbor de bufniță
deasupra desișului
gândurilor mele gălăgioase,
mă unește cu prada
a ceea ce eram,
devenind un cânt

totul e rază
și albastru subțire,
transparent
și o cântare de pretutindeni
mă învăluie ca un trup
cu care altfel simt iarăși,
mai mult îmi aparțin,
mai adânc respir
și gândesc...

Vârful inimii

am ales această potecă
de lățimea unei singure pietre
pe care nici pasul nu încape
decât sprijinindu-se
în vârful inimii;

aș fi zis că sunt singur,
dar inimaginabil te văd
mergând cu mine
și lângă mine
și în mine
și în afara mea
încât nu știu de nu sunt
chiar înlăuntrul tău
mergând spre centru

cu pașii abia
urmărindu-se unul pe altul
și călcând cu cea mai mare grijă
să nu-și rănească prea tare
vârful inimii...

 

Fiord

unde sufletul se deschide în fiord înspre zare
am simțit nestingherit
lărgimea clipei și netrecerea ei;
mă ții de mână.
sunt deasupra mea și în mijlocul răsuflării tale
ca la marginea lumii și dincolo de hotarul ei și
mă duci de mână
dincolo de unde sufletul se poate deschide în fiord
înspre zare
și poate fi atât de frumos
încât ochiul se învelește în simțire
și se hrănește adâncit în nețărmurire
contemplând ca pentru întâia dată
printre degetele clipei lumina...


Fericit

abia am pășit
deopotrivă în lăuntrul meu și în afara mea,
mi-e mai bine cu mine ca nicicând și m-am iertat,
simt atomic în mine amintirea respirației și respir,
simt căldura sângelui și îmi ridic mâna la frunte,
sunt mai cu mine ca niciodată acum
deopotrivă în lăuntrul și în afara mea...

oamenii caută constant și feroce fericirea
cum ai căuta durerea după grimasele suferindului
și bucuria după ochii copiilor;

eu am întâlnit fericirea în timp ce ea mă căuta
în banalul crâmpei de viață
căruia îi eram dator cu mulțumire,
dar n-am cunoscut-o decât atunci
când n-am găsit-o niciunde am crezut că este,
iar când am crezut că n-o voi găsi nicicum
la capătul căutării mele,
am aflat-o la capătul căutării ei
și acum sunt fericit să admit
că ea m-a găsit
și eu am recunoscut-o,
mai presus de tot gândul meu și cu toată ființa mea,
deopotrivă în lăuntrul și în afara mea...


 

Mai multe poezii și profilul autorului aici: Cristian Boroș
Citește aici: Știu, Fereastra, Numai rănile scriu
Site: Cristian Boroș
 

Copyright © 2024 Cristian Boroș
Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.