MIHAELA MERAVEI - CINCI DEGETE

Mihaela Meravei – Cinci degete (antologie, Editura Ex Ponto, 2017): Mihaela Meravei este o poetă riguroasă și neliniștită în același timp, care-și prelucrează versul, căutând cu obstinație “cuvântul ce exprimă adevărul”. De-abia după ce gândurile, ideile, trăirile, tot ce vrea să ne transmită, i se întrupează pe deplin în corpul subtil al metaforelor dorite, ne primește în casa plină de lumină și inefabil a creațiilor sale, invitându-ne să le descifrăm orizonturile și tainele. Iar atunci, nici nu ne mai mirăm când o vedem zburând, cum se mărturisește, “cu aripi de hârtie”, “în al nouălea cer”, asemenea unui înger dăruit cu pasiunea pentru poezie. (…) Poate mai mult ca până acum, prin antologia de față, cu un titlu semnificativ, CINCI DEGETE, Mihaela Meravei ne demonstrează că este iremediabil dependentă de poezie și de credința în puterea purificatoare și vindecătoare a acesteia. (extrase din prefața volumului - Dăruire și continuitate – semnată de Ovidiu Dunăreanu)

iubesc oamenii

iubesc oamenii așa cum sunt
plămădiți din pământ
stropit cu ispită
pârjolit de păcate și obidă

uneori rup bucăți din mine
hiene înfometate în jurul unui stârv
îmi urlă a moarte

alteori mă prind în chingile grămezilor
din meciul lor de rugby mă strecor
printre picioare care calcă aspru

am boabe de rouă pe acoperișul inimii
din trup adânci crestături
supurează viață

cu firul înțelepciunii
îmi cos umerii prea mici să ducă
balanța judecătorul

(din volumul „Viața pe verticală”)

învață-mă să zbor pasăre de argint

mă prind cu ghearele de aripile metalice
conștiincioasă îmi ascut ciocul
în asperitățile gândurilor
din experiențe prea timpurii
mi-au răsărit câteva pene
ca o armură de argint a spiritului
rupt din Horus

scrutez pământul cu ochii măslinii
în care șoarele-și reflectă focul,
dinții de fier îi sfredelesc măruntaiele,
șpanurile oxidate sfârâie în râuri de brumă
sub acoperișul luminat al umbrelor

când vântul adie a libertate
îndrăznesc să-mițţip zborul în văzduh:
dacă tu ești pasărea de argint,
eu cine sunt?

(din volumul „Viața pe verticală”)

cuvântul ca o piatră

mi-am pus cuvintele la înmugurit
nimeni nu le știe în afară de greieri

nu fug de lumină am martori îngerii
că adun în pumni fiecare stea din fântână
să bucur nopțile orbilor
sufăr de întuneric mă topesc
în singurătatea peșterii din mine
ruptă în două ca un țărm fără val
vas fără matelot în voia destinului
nu îmi găsesc împăcarea și verde freamăt lunca
fierb sarea din apă până devine înapoi mugure
pe care îl dăruiesc primăverii

să nu mă judeci înainte să mă iubești,
înainte să te rogi la aceeași cruce cu mine,
coatele-mi sunt scrijelite în neputința de a dărui
mai mult decât Dumnezeu
nici cu degetul să nu mă arăți
mă voi pleca totdeauna smerită în fața cuvintelor

(din volumul „Simțuri elementare”)

 

camuflaj în alb

în fiecare dimineață
îmbrac un poem alb
și ies în lumea
zăpezilor veșnice

tigri albiți de viață
mă adulmecă
vânătorii înfășurați
în puf de păpădie
iau urma tigrilor
într-un cerc vicios
omătul sticlește

până la urmă cu toții
ne-am camuflat
în același scop

(din volumul „Simțuri elementare”)


când voi învăța să tac

toate apele curgătoare vor sta în loc
și o mare de iluzii va îneca
până la ultima literă cuvintele
munții se vor prăbușii în tăceri
luând cu ei speranțe și vise
vulturii cu întregul zbor
doar ochiul tău va rămâne deschis
căutând să mă învețe
dintr-un adânc roșu de uitare
cum pot spune te iubesc prin semne

(din volumul „Cu inima lipită de fereastră”)


îmbătrânire

probabil am obosit
de vreme ce din ochi
îmi picură amintiri
cum din ramurile copacului
cade uneori primăvara.

cred că am albit
iubind
scriind
fiind
poezie

(din volumul „Duminica păpădiei”)


înainte să mă nasc femeie

diminețile prea seci și nopțile hâde
mă împing ca pe un maratonist
pista suspinelor este lungă
întotdeauna cunoști linia de start dar
niciodată nu știi dacă ajungi la sosire

mă prind de două șine să-mi găsesc drumul
roua din pleoape încă îmi picură prin aripi

știu că în ziua în care îmi voi lua zborul
multe întrebări se vor topi în lumină
și copilul rămas în sufletul meu
va pleca spre mâine într-un tren
fără inocență

probabil că atunci în sfârșit voi înțelege
de ce înainte să mă nasc femeie
am fost pasăre

(din volumul „Duminica păpădiei”)


sunt poema fără chip

o priveau insistent mii de scântei
ațintite asupra ei o împungeau
cum săgețile lui Heracle
reușeau să adoarmă pe veci hidra
cu înțepătura lor otrăvită

simțea nevoia să țipe
din trup să iasă și ridicată deasupra
ochilor roșii să urle:
„sunt femeia fără chip închideți-mă în mine!
apoi închideți-vă ochii și
priviți-mă în interiorul vostru;
sunt cuvântul fără semne dar însemnat de iubire
deschideți-vă sufletul și ciuliți urechile
să auziți cum vă cântă Universul!”

ochi mii de focuri aprinse împrejur
o transformau într-o poem fără chip
dar cu suflet de femeie
curgând prin ea cuvintele
cum prin fluviul cunoașterii lumină

(din volumul „Semantica luminii”)


Mai multe poezii și profilul autoarei aici: Mihaela Meravei
Citește aici poezii din volumele: Prezumția de fericire, Cu orașul meu se întâmplă ceva ciudat, in illo tempore


Copyright © 2024 Mihaela Meravei
Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.