VICTORIA GUȚU - SUNT OMUL CARE ARDE

Haina suferinței

Azi nu mai doare că fumezi o stea,
Mă doare că țigara e-n luptă cu tămâia,
Nu doare sarea care în os se face nea,
Ci fulgii de pe tâmple, chemându-și ciocârlia.

Nu doare firul ierbii ce plânge în pământ,
Ci toată toamna vieții ce recunoaște taina,
Adoarme pe vecie în veșnicul mormânt,
În altă suferință, ea poartă altă haină.

Tot ce a fost mai mic... un flutur, sau un fulg
Parcă striga-n adâncul în care m-am pierdut,
Iar marea mea durere, mă face să mă scurg
Doar în tăceri, pe buza ce poartă lacăt mut.

Și iarăși... parcă doare un frig bacovian,
Nu sunt o lumânare să-mi încălzesc iubirea,
Sunt omul care arde în fuga de profan,
Sunt sufletul care-și așteaptă nemurirea.


Forma sufletului

Sufletul meu are forma de fulg...
Se așterne alb pe calea vieții tale
ca să-ți răcorească talpa înfierbântată
de căutări pe drumuri sinuoase.
Sufletul meu are formă de ploaie,
vrea sa ascundă în sine lacrimile tale,
vrea să plângă toate durerile tale neplânse,
vrea să decoloreze sufletul tău de cerneala adunată în călimară...
până la străveziu.
Sufletul meu are formă de cer...
cuprinde nopți albe și zile negre,
te îmbrățișează cu braț de curcubeu,
îmi port norii acolo unde te dogorește soarele amiezii.
Sufletul meu... are formă de vânt,
îți aduce parfumul florilor de câmp
și aleargă desculț până la o răscruce de vise,
pe acolo unde se împletesc cărările noastre.


Plagierea cerului

Nu-mi copia tot cerul pe un lac,
Și nici aripa într-o oglindă,
Deși rodul… îl cunoști după copac,
Nu poți fura stejarul dintr-o ghindă.

Dacă furi o pană dintr-un zbor,
Pasărea nu-și pierde libertatea,
Aripile-i sunt prinse în cotor
Ca paginile ce compun o carte.

Chiar de-mi vei răpi toată cerneala,
Penițele toate cu aripi cu tot,
Inima-mi rămâne-o călimară
Plină cu mări de transcris a înot.

Nu-mi copia cerul cu stele
Într-un felinar cu falsitate,
Eu scriu cu lumină, nu cu surcele
Din soarele cu raze-adevărate.


Rugăciune

La umbra unei pagini, îmi odihnesc scânteia,
Mă învelesc în frunză, precum în rai femeia,
O altă alinare pe lume n-am aflat,
Decât să transcriu cerul în plicuri sigilat.

Cum să-mi înăbuș dorul? c-un galben trandafir?
Cu poama purpurie, adusă în potir?
Cu visul tău himeric la viitor prosper?
Eu iar ajung la Domnul, îngenunchind pe cer.

Tu, Doamne știi să faci din lacrimă o stea,
Cum stele cad în noapte, la fel cade și ea,
Tu, Doamne, poți să faci o inimă din piatră,
Să faci din gheața iernii un suflet ca o vatră.

Iar eu nu pot muta nici fulgul fără tine,
Și nu pot să zâmbesc, dacă nu ești cu mine,
Mai odihnește-mi fruntea cu mir ascuns în rid,
Și pune între mine și suferință... zid.


Doar un sentiment

Astăzi două frunze îngălbenite de dor
mi-au devenit pleoape,
Ploile bat în geamul inimii...
tot în ritmul ei
E toamnă.
Din cuibul sufletului a plecat fericirea-pasăre,
ce îmi dădea uneori lecții de zbor,
până când am început să mă simt lebădă
cu aripile rupte de pe spinare.
Toamna nu e un simplu anotimp,
e un sentiment.
Sentimentul de a fi copac...
Îmi întind brațele după frunzele ridate de timp,
și îmi aduc aminte cum le țineam
în fașele mugurelui.
Clepsidra toamnei își numără frunzele-clipe,
le prinde în părul vântului
și le eliberează de sub sticlă.
încă puțin și vine primăvara...
încă puțin, cât o viață de pOM.


Provocare

Te provoc să prinzi din lacrimi fluturașii mei de sare,
Te provoc cu radiera să ștergi plânsele-mi hotare,
Să zburăm prin infinituri neamenințați de plase,
Hoinărind prin galaxii, constelații fără case.

Te provoc să evadăm dintr-un cârd de ciori impure
Să fim hulubi ce poartă-n ciocuri o sămânță cu pădure,
Să purtăm în piept tot lanul făcut inimă de pâine,
Și în os - tot oceanul cu puteri hipersaline.

Să fugim pe prispa verii, unde soarele din veacuri
Despletește ne'nserat părul ancorat în lacuri,
Să fugim în noaptea stoarsă într-o ceașcă de cafea,
Să plutim pe-un mal de lapte muls dintr-o naivă stea.

Vântului să-i vinzi o zgardă și să cumperi un colier
Făurit din stele scumpe de un Mare giuvaier,
Să-mi descătușezi furtuna adormită în iris,
Liberi de realitate, să trăim ca într-un vis.


Calea

Dă-mi o fărâmă de eternitate...
Ca să-mi găsesc o cale către rai,
Poteci de cer... cu tălpi înnourate,
Poduri de dor, pe delte-nlăcrimate.
Nu-ți cer un drum cu flori de lapte,
Nici soare pus pe tavă și servit,
Aș merge prin ciulini, fără păcate
Decât prin maci de sânge-mpătimit.
Voi merge și pe spini, pe căi înguste,
Căci drumul larg nu-mi este hărăzit,
Pentru aprinde rădăcini robuste,
Nu pe pământ.... În cerul infinit...



Mai multe poezii și profilul autoarei aici: Victoria Guțu
Citește aici: Victoria Guțu - Dictarea ploilor din vis
Pagina Facebook: Victoria Guțu
Canal Youtube: Flori de poezie


Copyright © 2023 Victoria Guțu
Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.