VICTORIA GUȚU - DICTAREA PLOILOR DIN VIS

 

Călimara

Mi-e călimara plină-ochi cu ploaie,
Sau ochiul ploii este cel ce scrie
Cu lacrima pe-a sufletului foaie
O transparentă dar mioapă poezie?

Înmoi penița într-un nor ce-n cearcăn
A stors emoțiile sale curcubeu,
Ele sunt prunci de cer ce adorm în leagăn
Înflorind cu sare-obrazul meu.

Am așteptat atât de mult să plouă,
Să mi se răcorească ramul dogorit,
Eu colțul frunzei mi-l umpleam cu rouă,
Tot ochi mi se părea, deși orbit.

Azi scriu dictarea ploilor din vis
(piciorul versului îmi pare șchiop)
Sau ochiul ploii mi-e închis
Sau călimara-i roaba ochiului miop.


Profeția

Crucea de lemn s-a zămislit
Încă în sâmburele de măslin,
Sau poate și mai demult,
Când sămânța fructului tabu
Se solidifica din lacrima
De regret a Creatorului.
Încă în prima zi -
Când cerul era împăturit
În buzunarul de la cămașa de nuntă.
Cravata, prinsă la patru ace de chiparos,
Trădătorului i-a devenit ștreang.
Când Eva, viață fiind, a rupt fructul interzis,
Tatăl știa că fiul, moartea va călca
Dăruindu-mi veșnicia - inel de logodnă.
Pe ramul crucii, muguri dau glas,
Porumbeii cuib și-au făcut
Din razele Luminii neînserate.
Iată mirele vine...

Libertatea e în tine
Caut libertatea
în lacrima ploaie,
ce asaltează piatra,
pe aripile vântului
scos din visteriile ascunse
ale Dumnezeirii,
caut libertatea
în izvorul ce mângâie pământul
cu mâini din ce în ce mai lungi,
în floarea răsădită,
care, căutând patria
în alte pământuri,
crește unde s-a născut,
în macul rebel
ce îndrăznește să dea glas
purpurii,
pentru a se deosebi din mulțime.
Am căutat libertatea
peste tot,
dar am găsit-o în mine.

Întrebare retorică

De ce doare licuriciul de la marginea țigării?
Și de ce mă doare sarea ancorată-n ochiul mării?
De ce doare răsăritul frânt de conștiința serii?
De ce doare lemnu-n care încă nu pătrund dulgherii?

Inima, o albă nimfă, de ce doare când se zbate
Dacă rușinat de fluturi, soarele se-ascunde poate?
De ce doare cuibul-suflet ce rămâne fără cânt
Când de sub fragila scoarță poate ecloza un vânt?

Uneori mă doare struna neatinsă de arcuș,
Alteori mă doare parcă inocența mea de pluș,
Doare și stropul de apă care piatra găurește,
Doare până și lumina căutând un ochi orbește.

De ce doare clapa albă amprentată fugitiv
De o notă prea măiastră hoinărind pe portativ,
De ce doare spinul care aparent nu poate plânge,
Strigând trandafirul roșu ce a înflorit în sânge?

Poate n-ar durea atât dac-aș construi din sare
Gratii propriilor ochi, plânsului punând hotare?
Astăzi pun durerii ziduri, suferințelor-zăbrele
Îngrădind propriul suflet cu un gard de vis și stele.

Te așteptam atât de verde și fragilă,
Să calci cu talpa goală iarba,
Cu sufletul înfrânt de lacrima umilă,
Devenită rouă pe sub pleoapa oarbă.

Te așteptam ca firul de ninsoare,
Să mă topești în jarul pasional,
Tu te-nchideai în floarea de răcoare,
Să nu te stingă ochiul de cristal.

Te așteptam cu brațele deschise,
Cu sternul zvâcnind un fluture-n puls,
Tu zborul meu îl alungai din vise,
până ce în cocon m-am ascuns.

și nu știai că port pe inelar
o cumpănă-a fântânii, pe vecie
Și că logodită sunt în har
Cu slova-rimă dintr-o poezie.

Mai multe poezii și profilul autoarei aici: Victoria Guțu 
Citește aici: Victoria Guțu - Sunt omul care arde

Pagina Facebook: Victoria Guțu
Canal Youtube: Flori de poezie

Copyright © 2020 Victoria Guțu
Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.