Daniela-Luminiţa Teleoacă - El ne ținea într-un pumn cu
Iubire inima (editura Ars Docendi – Universitatea
din București, 2019): Cu volumul de față,
Daniela-Luminiţa Teleoacă se află la cea de a doua carte de poezie, după ce,
în anul 2018, la editura Ars Docendi –
Universitatea din București, iese de sub tipar În absenţa din preajma
Copacului, un volum consistent, hipertensional, mergând pe un fundal creștin,
cu realitatea sufletească a unui poet care dă să zboare și reușește, așa cum
mân(t)uitorul de cuvinte izbândește zborul pe o hârtie imaculată, cu propria
sensibilitate, cu propria cerneală. În acest volum, Daniela nu-și schimbă atitudinea
temperamental-estetică. Poezia ei este la fel de zbuciumată și la fel de serios
trăită, ca şi în volumul de debut. Poate doar această ridicare a ștachetei
versului undeva în intergalacticul univers al creației, ridicare intermediată
de escaladarea pământescului în sens imaginar, să constituie nota aparte a
prezentului volum […]. Deși melancolică, poezia Danielei este pătrunsă de
spiritul de rezistență, găzduit, de pildă, în simbolistica generoasă a
Copacului, unul dintre laitmotivele creației acestei poete, în general vorbind,
nu numai în volumul de față. Pe un fundal al sentimentului evlaviei și al
sacralității, poezia Danielei-Luminiţa Teleoacă este una profund temperamentală / atitudinală; ea ridiculizează cu finețe realitatea care se surpă, posedând în
același timp acea tărie esențială, condiție sine qua non pentru a înfrunta
cotidianul, acel Nimic, omniprezentul Nimic. (Ottilia Ardeleanu)Dumnezeu face Dragoste
intru în dimineața aceasta întârziată
fără de scrupule îmi spun:
de mâine o să desființez noaptea
nimeni n-o să mai aibă nevoie de vreun
păcat!
așadar
să epuizăm toate plăcerile lumii
acesteia
habar să nu avem de (i)moralitate
că gestul nostru de viu ar putea îngropa
un copac... şi Copacul...
pe noi înșine ne-ar face stane de piatră
s-ar opri timpul/ ca un saltimbanc s-ar
strâmba
și pe noi... pe noi undeva o să ne doară
!în spate ditamai grămada de moarte
ar veni pictorul
cu veac de iluzie amplă
înainte ne-ar îngenunchea
de bună-credință închipuindu-și
o dramă/ subiectul acela măreț
ce-l va scoate din anonimat
cu ochi netragici de manechini ne vom
uita
ca-ntr-o uitare înlemnirea va opri
iarba
până la următoarele interdicții:
rămânerea în Nimic!
*
se va scurge o apă
poate numai modul firesc al timpului de
a exista...
scena aceasta absconsă pe care se
desăvârșesc înțelesuri
asemenea nesfârșirii genezelor
în fața ta voi fi ca pe marginea unei
prăpăstii
în fața mea vei sta ca pe marginea unui
cer
ni se va face curaj în ultima clipă
cum altădată spaimă albă
o pasăre cu frunză va vesti început
ca dintr-o placentă din cârpe ne vom
aduna
urma de divinitate incrustată în
adn
cu mâna găsită voi aranja sentimente
țipătul sufletului după ceva-ul pierdut
lupi argintii la noi se vor da
lucizi ne vom încredința mușcăturii
nu șarpelui
din sângele propriu se va naște habitat
poate o biblie/ cosmosul inundat cu
heruvimi neaipăcatului
orfani ne vom descoperi frați și
dragostea noastră
în afara oricărui incest
unul lângă celălalt ca la o fereastră ne
vom așeza
clarvăzători vom simți cum se înnoptează
de ziuă
cum Dumnezeu este îndrăgostit
sindrom
reflex
ochii ei se făcuseră mari
traversau continente/ timpul
zero-spre-infinit
rezolvau memoria albă a lacului/ spaima
lui
în singurătate/ de-a lungul erelor
depusă
în angoasele pescărușilor fără de chip
desculță și vie traversa
odiseea păsării de la punctul acela
când nu era nici măcar ideea de zbor
mai apoi cineva desenase aripi
ieșirea din lume a anonimatului
traversa fieful dropiei
tristețea ei rămasă împăiată
în arsura-cu-gheață a dunelor
pretext pentru oameni să se
neliniștească
spre sine convinși să se reverse
minunați
uriașă uimirea ei decojea cuvintele
crusta aceea a oului cosmic
până la ultimul semnificat
matrioșka dicta filosofia de viață
a big bang-ului
copilăroasă ea traversa
o mare de corali/ o pădure cu begonii
casa fiarelor roșii îmblânzite
această frumusețe amplă
simțurilor comune sustrăgându-se
undeva/ nevăzut de nimeni
doar la răstimpuri într-un fel de ea
ghicit
el îi ținea într-un pumn cu iubire inima
the
winner takes it all
unele subiecte se cuvine să rămână tabu
așa cum drumurile cu sens interzis sau
moartea
vom opta eu pentru aleea cu magnolii
tu pentru alte culturi pragmatice
în perindările mele estetico-idealiste
voi crește în continuare pepiniere de
vise
în care desigur nu vei mai fi tu
te vei întoarce în trecut
în convingerile tale făcându-mă vinovată
chiar dacă
nu vei găsi nici măcar minimul argument
vei persista în irealitate
îmi vei pune rochie mov și cercei cu
turcoaze
nimeni nu se va amesteca în planurile
tale:
doar ești demiurgul cu drepturi depline
asupra propriei creații!
vei fi hair-stylist-ul meu și
duhovnicul și împăratul
într-o lume în care statutul
masculinității alpha
se cuvine cu (ne)sfințenie a fi
prezervat
mă vei acționa simplu de tot/ aproape
facil
printr-o banală apăsare de taste
vei exclude din start Control save-ul
din destinul meu
la stânga la dreapta tot înainte...
de-tot-în-spate
voi fi purtătoarea de cuvânt a lumilor
tale
ridicate pe rămășițele enunțului meu
cândva dezvoltat și integru
te vei întoarce în trecut... nu al meu
te va durea
îmi vei duce lipsa
mă vei urî:
nu vei regreta!
dar știi...
serile acelea nu au fost niciodată ale
noastre... nici atât nopțile
o trecere voit imprevizibilă a orelor în
care fiecare aștepta altceva
eu o minune/ tu o abdicare!
și atunci
întâmplării noastre îi vom pune un titlu
comun
niciun rating nu ar putea rescrie
scenele lipsă... stupida iluzionare
nimeni habar nu va avea de vreo epocă...
de minima tramă
și care va fi fost la o adică punctul
paroxistic
foarte probabil cu prima ocazie
scenariul va sfârși prin a fi mototolit
între degetele aprige ale marelui
vânător de drame/ înrăitul amator
devenit profesionist de intrigi
hiperromantice
nu... nu mă doare!
nu... nu te urăsc!
nici măcar nu-ți simt vreo lipsă!
în fapt
unicul perdant
ești tu
pentru că eu
eu nu te-am avut niciodată
bilanț
copacul cu care n-am vorbit o vară întreagă
și omul pe care nu l-am copilărit
preț de mai multe veșnicii
continuumul acesta în care am intrat
și am rămas neînstare să mă delimitez
cu mâna dreaptă în iarba stângă
și ochii pierduți într-o pasăre
înotând subteran gândurile prăbușite
ale eroului devenit saltimbanc
în era năpădită de vocația nimicului
[timpul intra în subtilități când eu
optam pentru privirea de ansamblu
din răsputeri încercând să mă furișez]
în sfârșit poemul pe care l-am scris
într-o doară la o masă a nopții
cum într-o doară cineva pentru mine a decis
galbenul la rochia de vineri
fluturii de la nasturi... pe scurt:
2 pastile mentolate într-o apă-cu-vis...
și când am început să te iubesc... când te-am alungat
de față erau copacul cu care atâta neiubire păstrasem o
vară
și omul îndelungat așa de îmbătrânit că tot privindu-se
a hotărât o clipă să moară în afara lui Dumnezeu
încă îmi caut dreapta în stânga dintr-o iarbă
și felul în care pot pronunța di/mi/nea/ță în mod diferit
ca și cum astfel mi-aș oferi argumentul
pentru viață
uitare
treacă de la mine!
petreacă-se apocalipsele!
copacul să-și crească pădurea cu vârful
în jos
și păsările să fie altceva... de
pildă... o mână de magnolii risipită
intempestiv/ accidental peste sufletele
morților trecuți anapoda în strigoi
... ce vor ele... să fie!
proprii pui/ proprii strămoși... erorile și trofeele individuale
expuse în vitrine imaginare într-un
măreț imbold al bravurii de sine
opusul absolut să fie!
partea perfect simetrică în ordine
antonimică:
pământ adică!
să se comprime la aripi... la
jumătate... la o treime... până
la ideea aceea nebrevetabilă vreodată de
zbor sau de cântec
oameni să bată cu pumnul în masă
doar pasul pe loc
să-și piardă toate oglinzile
reciproc să se mintă
cât sunt de frumoși/ de adevărați/ de
zei!!
ca dintr-o prăpastie eu
să simulez invazia de sentimente
în această penurie a afectelor
în care cuvintele suportă
ieșiri-din-sens
până la goliciunea barbară a nefăcutului
cu ultimul dram de prezență-de-om
pe furiș să râvnesc fie și la
o prăpădită de nefericire:
nu vine!!!!!
*
bătrâni-de-tot intrăm într-o pădure de
nebuloase
habar
nu avem cum de mult am plecat din noi:
nicio cale de întoarcere!
o voce țipă:
cad îngeri!
le cad respirațiile!
și veșmintele concepute de imaginația
singură
cu orice preț căutându-și tovarăș de trup
dați-vă la o parte!
se prăbușește Chiar Dumnezeu!
Nu ne!!
Dați-vă!
Ei, tu, voce nepricepută!!!
Care memorie... care arbore te leagă de
destinul meu?
și-n virtutea cărei flori încă neputrede
cu impertinență îmi reclami dreptul la
viață?!
!Nu iubesc... nu urăsc pe nimeni... nici
măcar nu-mi este indiferent cineva!
îmi amintesc așa într-o doară ca și cum
altul ar face-o...
cum visam când eram numai fluture...
Mai multe poezii și profilul autoarei
aici: Daniela-Luminița Teleoacă
Citește aici mai multe poezii semnate de Daniela-Luminița
Teleoacă: Poemele iubirii, în absenţa din preajma Copacului, la(im)perfect, Voi fi pasăre, dreptul la Frumusețe
Copyright © 2019 Daniela-Luminița Teleoacă
Utilizarea integrală sau parțială a
articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.